A deschis ochii şi a durat ceva până şi-a amintit ce caută în pat minunea de lângă el. Privindu-i chipul atins de aripa somnului îşi aminti că, după atâta amar de vreme de tatonări, o convinsese. Se întinse a lene, era mulţumit… fericit? Da, poate chiar fericit.
Se ridică uşor, fără să o trezească şi se duse-n bucătărie. În timp ce scotea din dulapul de lângă aragaz cafeaua măcinată proaspăt, retrăia cele mai frumoase momente din noaptea pe care spera să nu o uite niciodată. A aprins un ochi la aragaz şi a luat un ibric. Fredona „Coffee black, cigarette, start this day like all the rest…”
A pus patru linguriţe de cafea – he, he, azi face două căni, una pentru el şi una pentru… Doamne, se îndrăgostea! A pus şi două linguriţe de zahăr şi a început să le amestece, îşi imagina că aşa va fi viaţa lor de acum încolo, tăria şi dulceaţa îmbinate, aşteptând apa clocotită a iubirii pentru a scoate ce e mai bun din fiecare dintre ei. Apoi a pus apă peste ele. Când să pună ibricul pe foc, s-a gândit că poate ea ar prefera ceva mai exotic. Oh, sigur aşa e, o femeie atât de sofisticată… Privi la ibricul în care apa deja se încingea. Trebuia să prepare alta.
În alt ibric puse apă şi îl puse pe al doilea ochi al aragazului. Deja primul începu să se umfle, amestecă în el până ce licoarea maro coborî. Mai era sevă ascunsă în inima cafelei măcinate. Privea ambele ibrice, aşteptând să le agite cu linguriţa, când îl fulgeră un alt gând… Dacă nu bea cafea? Poate vrea cacao sau ciocolată? Nu mai aşteptă răspunsul. Mai amestecă o dată în ibricul cu cafea turcească şi puse pe al treilea foc un ibric cu lapte.
Apa goală din al doilea ibric se umfla. Îl luă deoparte şi puse cinci linguriţe de cafea. Îl puse pe foc şi luă o cană în care a pus repede patru linguriţe de cacao, două de zahăr pudră şi două de tos… Turnă un strop de apă şi începu să le amestece. Cafeaua turcească dădea să iasă din ibric. În ultimul moment o mai amestecă o dată. Ibricul cu cafeaua pusă în apa clocotită îl luă de pe foc şi îl ţinu deoparte, fără să amestece în ea, până se linişti.
Se pierdea cu firea! Uitase esenţialul! Peste cacao puse un beţişor de scorţişoară si nucşoară… câtă putea prinde între trei degete. Amestecă din nou.
Cafeaua turcească era gata. Un caimac gros se adunase deasupra. Picură peste ea puţină apă. Celălalt ibric l-a luat de pe foc şi a presărat deasupra câteva boabe de cardamon. Aroma asemănătoare mentei umplu bucătăria. Abia acum amestecă în acest ibric.
Laptele se încingea. Turnă cacaoa omogenizată. În timp ce aştepta să se fiarbă noul amestec, puse cafeaua turcească în două căni, după ce pe fundul fiecareia dintre ele pusese câte o linguriţă de caimac. Pe cea arăbească o turnă în altele şi le adăugă câte un strop de frişcă. Cacaoa se încingea pe foc. O luă şi o binecuvântă cu două picături de esenţă de vanilie şi două de esenţă de migdale. O turnă şi pe asta în două căni mari.
Abia termină, că auzi un zgomot în spate. Doamne, frumoasă era!
– Bună, dragule!
– Bună! Nu am ştiut cum bei cafeaua şi am făcut… mai multă. Eu beau ce bei şi tu…
– Ah, nu trebuia, iubitule. Dimineaţa beau doar un ceai… Ai în casă?
P.S.: Cafeaua la ibric… un deliciu! În reţeta turcească, zahărul şi cafeaua se pun de la început, iar licoarea iese mai groasă dacă e amestecată primele dăţi când stă să dea în foc. Ultimul caimac ce se adună deasupra se împarte frăţeşte între ceşti. Zaţul se depune mai repede pe fund dacă se picură apă rece. Cafeaua cu cardamon, o savoare arabă (deşi virtuţile acestor seminţe au fost descoperite iniţial în India), face parte din ritualul ospeţiei orientale. Dacă e oferită îndulcită cu zahăr la începutul vizitei… orice arab ştie că nu e binevenit şi pleacă înainte de masă. Dacă e neîndulcită, oaspetele se aşază cât mai comod şi aşteaptă antreurile. De aceea de multe ori, gustul dulce se obţine cu frişcă şi nu cu zahăr. Cacaoa mexicană explorează cele mai ascunse limite ale gustului laptelui şi a forţei lui de a strânge din cele mai diverse mirodenii numai ce se îmbină perfect! Încercaţi-le pe fiecare dintre ele, nu veţi regreta!
P.P.S.: “Some Broken Hearts Never Mend” este una dintre cele mai cunoscute piese country. Scrisă în 1977 de Wayland Holyfield şi înregistrată în acelaşi an de Don Williams, piesa a ajuns rapid în topuri. Peste ani a fost reinterpretată de alte glorii country, dar nimeni nu a reuşit să i-o „fure”. În 2010, când Academia de artă Western a propus prezenţa lui Williams în Country Music Hall of Fame, această piesă a fost argumentul principal.
Williams e poreclit „Gigantul Blând” datorită înălţimii sale (2 metri!) şi a vocii calde de bariton.
Totuşi… e o altă versiune a piesei care mie îmi place mai mult. Urmăriţi imaginile şi poate înţelegeţi de ce…
Pe Alecu îl găsiţi, tot, aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
