Frica este cel mai mare duşman al nostru. Frica se poate naşte în noi doar atunci când suntem plini de incertitudini. Siguranța nu dă voie fricii să-şi facă locaş în sufletul nostru. Frica e neiubire, iar atunci când tu eşti bine cu tine, eşti bine cu toți cei din jurul tău pentru că liniştea ta nu poate fi zdruncinată de niciun dezechilibru exterior. Dupa zeci de ani de şcoli, nimeni nu te învață esențialul: cum să iubeşti ṣi cum să te iubeşti – potențialul maxim poate fi atins doar prin iubire, ştiința păleşte în fața iubirii şi devine nesemnificativă.
Viața ne întâmpină mereu cu multe provocări – unii le numesc obstacole, alții încercări, dar mie îmi place să le spun mereu provocări. Provocările te fac să devii mereu mai bun, te ajută să creşti şi să ajungi cât mai aproape de cea mai bună versiune a ta. Toți vrem de fapt să ne uitam cu bucurie şi cu drag la noi, să ne spunem din tot sufletul: ‘bravo, ai reuşit!’. Dacă nu ai acele momente provocatoare în viață, nu ai nici peste ce să treci sau ce să depăşeşti.
Oamenii pot fi cel mai bun aliat al nostru sau cel mai mare duşman. Ce este clar, ei mereu vor avea o opinie despre cum eşti tu, dar niciunul nu este în papucii tăi în afară de tine. Chiar crezi că ei te reprezintă pe tine? Chiar crezi că îţi vor trăi viața măcar pentru o zi? Te asigur că doar tu eşti responsabilă de deciziile pe care le iei şi că doar tu va trebui să trăieşti cu ele – aşa că alege te rog mereu să fii tu bine cu ceea ce ai ales.
Ştii? Cei din jurul tău oricum te vor vedea diametral opus şi diferit, pentru că fiecare om poate să vadă doar prin lentilele lui. Ce e în sufletul tău poți vedea doar tu. Iar ce vezi în cel de lângă tine, este de obicei despre tine. Dacă tu nu poţi să fii fericit cu tine, nu o să fii fericit cu nimeni. Vei căuta mereu ceea ce nu ai tu, dar degeaba găseşti la altcineva.
Ştii că durerea este relativă? Ce stări îți provoacă durerea când o simți? Te pune la pământ sau te întăreṣte? Prin practică, ştii că până şi durerea fizică poate fi diminuată până spre zero? Există oameni operați pe creier fără anestezie generală – nu cerul este limita, ci mintea noastră.
Nu de puține ori suntem puşi în situații în care preferăm să auzim o minciună doar pentru că nu suntem pregătiți să confruntăm realitatea. Cred, însă, că nu e deloc spre beneficiul nostru să evităm adevărul doar pentru că ne este poate nouă greu să îl acceptăm. Şi de cele mai multe ori adevărul vine tocmai ca să ne şlefuiască laturile care încă nu sunt perfect rotunjite.
Se zice că dacă ne dorim cu adevărat să ne bucurăm de viață, primul lucru pe care trebuie să îl acceptăm este moartea. Paradox aparent, realitate defapt. Este imposibil să ajungem să gustăm din plin tot ceea ce înseamnă viața, până când nu ne obişnuim cu ideea că moartea face parte din viață şi că este la fel de naturală ṣi de normală precum viața.
Pretindem de multe ori ca cineva să ne respecte pentru ceea ce suntem noi, dar noi înşine nu suntem capabili să respectăm ceva diferit de noi, doar pentru ca are o traiectorie diferită de a noastră. Ce-ar fi să fim mai toleranți şi mai buni? Bunătatea nu va fi niciodată o caracteristică a celor slabi. Nu uita, doar un om puternic poate să fie bun.
Să ridice mâna sus cei cărora le displac situațiile stânjenitoare – acele situații din care abia aştepți să ieşi, să treacă odată şi să uiți că s-au întâmplat vreodată. Eu am deja ambele mâini sus! Dar am învățat că pot ṣi să nu le ridic deloc pentru că tot de noi depinde cum gestionăm astfel de situații: putem să râdem de noi! Putem să facem haz de necaz şi să ne amuzăm de câte un moment stânjenitor în aşa fel încât să îl transformăm în cel mai haios moment, plin de râsete ṣi de voie bună! Unghiul în care ne aşezăm în orice moment al vieții noastre este cel mai important.
Cine mai crede ca şi mine că vârsta este doar un număr? Eu sunt aproape de 40 şi mă simt mai bine decât la 20. Şi chiar nu glumesc! Înțelepciunea, maturitatea, bunăstarea, forma fizică şi psihică pe care o am acum, nu am avut-o la 20 de ani. Deciziile pe care sunt capabilă să le iau acum, îmi era foarte frică să le iau la 20 de ani. Temerile care mă însoțeau la tot pasul când aveam 20 ani, nu se mai regăsesc in prezentul meu de aproape 40. Mă simt mai bine ca oricând şi cred că acum pot să cuceresc lumea cu zâmbetul potrivit, ṣi că oportunitățile care apar nu trebuie ratate. Viața merită să fie formată din încercări şi nu din regrete. La final, sunt sigură că nu vom fi triṣti pentru nimic din ceea ce am încercat, mai degrabă vom avea un gust amar din cauza momentelor în care am putut face ceva, dar de frică nu le-am făcut.
Îmi vine acum în gând o melodie a lui Edith Piaf: “je ne regrette rien” – în douăzecii mei, mi se pareau versurile cumva o tâmpenie ṣi le vedeam ca pe un îndemn la a face lucruri necugetate, pentru că oricum vei ajunge să spui într-un final că nu regreți nimic. Ei bine, de fapt cam despre asta este vorba: e bine ṣi e de-a dreptul necesar să facem şi tâmpenii uneori. Doar experiențele prin care trecem de-a lungul vieții ne pot transforma într-un om autentic şi empatic, care poate vorbi şi altora despre viață. Teoreticieni sunt mulți, practicieni tot mai puțini, cred că tocmai din acest motiv se ‘nasc’ atât de mulți ‘păreriṣti’. Aşa că dragă Edith, am ajuns la cuvintele tale, ‘je ne regrette rien’.
Cum puteți voi da o definiție întunericului? Cred ca cea mai simplă variantă ar fi că întunericul este lipsa luminii. Practic întunericul chiar nu este altceva decât lipsa luminii, corect? De ce ne este totuşi atât de frică de ‘întuneric’? Poate doar pentru că nu ne-am descoperit încă lumina interioară. Ştiți ce putere are o mică licărire într-o uriaşă încăpere întunecată? Încercaţi să aprindeți o mică lumânare într-o peşteră şi veți vedea cum începeți să vedeți tot ceea ce există în peşteră. Acum faceți acelaṣi lucru cu lumina care se află în voi – doar da-ți-i voie să se aprindă şi veți vedea tot ce se află acolo.
Deja sunt foarte cunoscute, dar și extrem de relevante, procesele prin care trece o omida să ajungă fluture sau un cărbune să se transforme în diamant. Clar sunt procese dure, extrem de complexe si evident că nu orice cărbune se poate transforma în diamant, la fel cum nici orice omidă nu va ajunge fluture. E nevoie de voință şi de un effort susținut ca să devenim fluturi şi diamante – dar natura ne arată că este posibil! Că acest proces este unul cât se poate de natural şi că finalitatea este una extraordinară.
În momentul în care devii părinte se declanşează în tine un instinct de protecție incredibil. Iar dacă nu ştim să îl gestionăm corect, facem mai mult rău decât bine cu el. Vrem să ne apărăm puii de oricine şi de orice, cu orice preț. Oare asta e bine şi pentru puii noştri fragili? Pot ei deveni puternici şi se pot înălța precum vulturii dacă nu îi lăsăm niciodată să fie expuṣi pericolelor? Nu voi răspunde nimic aici, cred că este mult de meditat la acest subiect. Zic doar atât: o rană pansată mereu, care nu este expusă, are risc mult mai mare de infectare.
Mereu tindem să credem că altcineva este responsabil pentru fericirea noastră. Vrem să scăpăm de cea mai mare responsabilitate pe care o avem în viața asta fără să fim conştienți că, dacă nu eram capabili să ne facem noi viața frumoasă, clar era altfel. Dragul meu, draga mea, doar tu ştii ce te face cu adevărat fericit! Doar tu poți recunoaşte iubirea adevărată şi potrivită pentru tine! Doar tu eşti înzestrat cu un instinct propriu, care te ghidează de fiecare dată în direcția cea mai potrivită pentru tine!
Respiră, iubeşte, trăieşte.
Guest post by Dana
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
