Prin viața noastră trec o mulțime de oameni, care mai de care mai veseli, mai triști, mai optimiști, unii ambițioși, alții frumoși, alții muncitori, vizionari sau simpli. Putem învăța de la majoritatea câte ceva, ba din experiențele lor, ba din greșelile lor, ori din stilul lor de viață. Avem exemple la tot pasul de ”așa nu” sau de urmat.
O categorie aparte, însă, sunt sportivii de cea mai înaltă performanță. Parcă prin venele lor nu curge sânge ca la noi, muritorii de rând. Ei parcă beau din apa veșnică zi de zi. Ambiție, curaj, perseverență, dăruire, devotament, spirit de luptă, îndârjire, pentru cei mai mulți dintre noi sunt niște vorbe banale, goale, aruncate așa, în van, dar când toate acestea se regăsesc în inima și creierul unui singur om și le mai și vezi transformate în fapte, în rezultate comparate la nivel mondial, deja nu mai vorbim de oameni. Aici e vorba de eroi.
Într-o societate îmbâcsită de răutăți, în care se promovează tot felul de personaje obscure, unde negativismul și prostul gust ajung la rang de artă, unde să mai fie loc și pentru niște bieți oameni care transformă irealul în real?
Eroi există. Eu cunosc unul, îl cheamă Toma Coconea, sau, mai simplu, Tomi.
Prima oară l-am văzut acum vreo zece ani, cred. Era în perioadă revelionului și urcam la munte. Pe la jumătatea traseului, zăresc din telescaun, un tip ce alerga prin zăpadă, în pantă, încălțat în clăpari, printr-o zăpadă de minim un metru, pe un ger îngrozitor. ”Un nebun!” îmi spun în minte, făcându-mi vreo câteva serii de cruci și mai sorbind o gură din pălinca de la purtător. Până să mă orientez prin ceața deasă încotro e cabana, hop și omul nostru ajunge sus. Dacă telescaunul a făcut 30 de minute, el a făcut maxim 38. Noaptea, la cabană unde se ținea petrecerea, îl zăresc cu un pahar de vin roșu în mână. Merg și-l întreb: ”Frate, da’ voi, supermenii, aveți voie să beți vin?”
Mi-a răspuns cu un zâmbet prietenos: ”Te-am văzut azi când urcai în clăpari.” ”Un mic antrenament”, îmi spune cu o voce caldă și o privire senină și sinceră. M-am simțit ultimul netrebnic în acel moment, un soi de rușine amestecată cu jenă de mine. Am plecat, marcat, cu capul în jos.
A doua zi, soare și frumos, iar dinspre splendoarea Parângului Mic apare o pasăre uriașă. Era Tomi, zbura cu parapanta. Mă uitam tâmp la minunăția de pe cer cum făcea piruete, urca și cobora precum vulturii. Deja nu-l mai vedeam un om, era ceva mai mult.
Ulterior l-am mai zărit ba alergând pe șosea, 40-50 km, ba aterizând în apropiere de Petroșani venind de la Sibiu. Nimicuri din astea. ”E scumpă benzina, Tomi, de vii cu parapanta de la Sibiu”, încercând să fac o glumă. Același zâmbet cald și prietenos drept răspuns…
Prin iunie 2013, aflu că există competiția X’alps, iar românul Toma Coconea este printre cei cu șanse reale la podium. Mă documentez și aflu că este cea mai dificilă cursă de aventură din lume, în care sportivii trebuie să străbată pe jos sau cu parapanta peste 1000 de km!!! prin Munții Alpi, de la Salzburg pana în Monaco. O aventura spectaculoasă ce poate implica 100 km parcurși zilnic pe jos, în alergare sau cu parapanta, la altitudini de peste 4000 de metri. Mai aflu că Tomi, al nostru, a participat la toate concursurile organizate, iar la două ediții a ieșit pe locul 2. Practic, el este catalogat o legendă printre participanți, iar pentru mine începea să devină un erou, descoperind mai în amănunt ce presupune o asemenea compețitie.
Directorul cursei, Christoph Weber spune: “Criteriile pentru selecție sunt foarte simple, trebuie să fii un atlet montan genial, cu o formă fizică incredibilă, cu aptitudini extraordinare și cu un al șaselea simț pentru interpretarea vremii, a mediului înconjurător și a competiției.” Extrag doar atât din ce spunea Weber: genial, incredibil, extraordinar, al șaselea simț, pentru a înțelege despre cine vorbesc.
Bun. De la ora startului până la aterizarea de la finish, adică vreo 13 zile și nopți, eu n-am avut în cap altceva. Am plâns, am înjurat, m-am rugat, m-am bucurat, stând non-stop pe live-tracking-ul cursei, în fotoliu bineînțeles, în timp ce Șoimul din Parâng zbura 1678 km cu parapanta sau alerga 780 km, dormea cam 4 ore pe noapte prin corturi sau mașini și cosuma cam 65 de litri de apă. Sau se lupta cu vremea pe la 4478 m prin vârful Matterhorn, unde timpul prielnic pentru zbor este 5 zile pe an, iar Tomi trebuia să ia decizii cruciale.
Un amănunt de cancan așa, al nostru. Are în echipa lui doi oameni, Daniel Pisică și Adrian Miclea, prieteni și suporteri, iar ceilalți au maseur, nutriționist, psiholog, antrenor, minim zece profesioniști în staff, ba chiar 18, că, na!, francezii, austriecii și elvețienii sunt un pic mai fraieri. Ei se antrenează pe traseul cursei, iar al nostru pe unde apucă, ba pe la Clopotiva, ba prin Parâng. Altitudini, nu glumă. Eee, dar noi o avem pe blonda lu’ Iri și Pamela de România în prime-time, coane Fănică, parol, mă scuzați.
A ieșit pe locul 10 în 2013. Emoționat și mândru că pot în viața asta să-mi îmbrățișez eroul, exact când ajunge acasă, ajunge direct la biroului prietenului comun, Dani. La momentul strângerii de mână am simțit cum mă trec toate apele. I-am văzut privirea. Plutea, era în altă galaxie după atâtea zile de efort inuman. Îi spun cu o lacrimă ascunsă că sunt fericit că-l pot saluta și felicita personal. Era marcat de o decizie, momentul când a trebuit să aleagă și a luat decizia nefavorabilă, în Valea lui Sion. Au fost chestiuni de minute până la furtuna din spate. Câștigătorul a zburat, în timp ce Tomi a trebuit sa meargă. Crucial.
”Abia aștept ediția viitoare”, mi-a spus, aproape fără glas.
Modestie, sinceritate, pasiune, emoție, ambiție, cam astea au fost lecțiile după întâlnirea cu Tomi. Mi le-am luat și încă le antrenez. Copilului meu ne-născut despre astfel de oameni îi voi povesti și sper să ajung ziua să-l văd zburând în brațele eroului meu.
Toma – inimă de leu și viață de șoim – se pregătește pentru ediția a șaptea. Începe pe 2 iulie 2015. Se antrenează, muncește, vrea să câștige, iar eu sper că vom fi tot mai mulți cei care-l vom susține și vom învăța noi lecții. Va arbora drapelul nostru oricum. El este mândru că este român! Noi???
Îl puteți saluta și să-i transmite-ți gânduri bune aici.
Citiţi şi
Douăzeci de ani de cronici nepublicate
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
