E plină lumea de războaie. Nu m-a ferit nici soarta, nu m-am ferit nici eu. De-aia îmi permit și eu, ca orice om, vorba ceea, să mă exprim în cunoștință de cauză. Consider că sunt destul de trecută prin dânsele, altfel nu m-aș fi băgat să emit opinii pe tema sus-numită.
Iată una dintre acestea: cu viața trebuie să te mai iei și nițel de gât, uneori, n-ai încotro. Altfel nu poți să ieși la lumină. Unii pot trăi și cu capul plecat o viață-ntreagă, în fața te miri cui. Îmi pare rău pentru aceștia. Eu n-am putut. Nici n-aș fi vrut.
Bașca, pe lângă ce lupte personale ai tu din oficiu, odată mai vine peste tine o pierdere, o trădare sau o boală, sau un Putin, sau mai știu eu ce.
Dai, primești, te zbați, te lupți – cu tine, mai ales – că n-a greșit deloc nebunul de Eminescu. O luptă permanentă. Iar dintre toate, lupta cu sine e cea mai grea. În condiții vitrege, e și mai complicat. Acolo unde nici iarba nu mai crește, if you know what I mean.
Nimic nu doare mai tare pe lume decât lovitura pe care o primești până în miezul ființei tale de la omul sau oamenii în care te încrezi cel mai mult. De unde și zicerea autentic românească: „Și tu, Brutus?!”
În altă ordine de idei, trupul zdrobit doare mai puțin și are mai multe șanse să se refacă, teoretic și practic studiind și observând specialiștii, nu eu, personal, comparativ cu sufletul. Eu am încredere în specialiști.
Când vine vorba de zdrobit suflete – că și aici trebuie să existe un autor și un primitor, ca-n orice sport cu multe goluri – cel zdrobit n-are decât două variante: moare interior și acceptă soarta unei leguminoase pentru tot restul vieții (treaba asta se mai numește și Renunțare), sau cu un efort extrem de voință, ăla de simți că, dacă o să-l faci, o să și mori, dar totuși decizi să-l faci – ultra-maratoniștii sigur înțeleg ce zic eu aici – trage de el în continuare, chiar și peste limita suportabilității.
Iar ăla este Secretul. Punctul Zero. Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega și potențialul maxim pe care îl poate atinge vreodată un muritor. Nu știu ce nume i s-ar potrivi mai bine.
Rocky Balboa ar putea fi un exemplu. Mărăști, Mărășești, Oituz – ar putea fi un altul: “Pe aici, nu se trece!”.
Omul care decide (că asta e o decizie, nu un „dat”) să le dăruiască altora mai mult decât sieși, se pune pe sine deoparte, dacă e nevoie, pentru mai târziu, atâta că aici există un risc: să nu se pună deoparte pentru prea mult timp, că altminteri i se duce viața pe copcă. Pentru că nu se poate numai să dai. Trebuie să mai și primești. În caz că nu primești, la vârsta de 33 de ani, după ce ai tot dat și dat și primit în schimb numai spini, te poți sacrifica liniștit. Nu e ușor, dar cred că e mai greu să fii dispus la astfel de sacrificii la 44. Cred că predispoziția asta scade odată cu vârsta. Numa’ zic.
În fond, nu este vorba decât de echilibru. În fond.
Pentru că, de fapt, războaiele nu încetează decât atunci când se pot încheia armistiții. Asta înseamnă compromisuri de ambele părți.
Se mai pot încheia războaiele și cu bombe atomice – dar câți dintre noi și-ar putea asuma o distrugere de asemenea proporții, cu victime colaterale absolut nevinovate? Executanții nenorocirilor de la Hiroshima și Nagasaki n-au știut ce fac. Să fie iertați? Să nu fie? Ne mai gândim.
Se mai pot încheia războaiele și pe cale diplomatică, dar pentru asta e nevoie de o minimă educație și țivilizațiune. Ceva intelect peste medie, dar și ceva stăpânire de sine. Nu e de colo. Plus că și interlocutorul sau oponentul, ce-o fi el, trebuie să se afle măcar aproximativ la același nivel de înțelegere a lumii și vieții ca și tine. Cu o scară de valori similară.
Și se mai pot încheia războaiele, după ce au fost epuizate sau eliminate toate cele de mai sus, prin metoda riscantă, dar cinstită, a celor care-și suflecă mânecile și se leagă-n luptă dreaptă, gen Prâslea-cel-Voinic sau Făt-Frumos. Mai modern – Vale Tudo.
În trecut, liderii făceau treaba asta. Liderii adevărați, pentru care Onoarea era mai importantă decât viața. Și care intrau primii în luptă, în fruntea armatei, nu se foloseau de ostatici femei, copii, bătrâni și altele asemenea.
Unde nu mai contează atât de mult cât de mare și tare ești, în ce poziții avantajoase te pricepi să-ți expui mușchii (în general, exersați peste măsură în oglinda aia în care, de obicei, te pupi singur) sau cât de tare poți să dai și de câte ori.
Contează cât de mult crezi în cauza ta și cât de mult ești dispus să încasezi până la momentul în care idiotul care insistă să te îngenuncheze începe să se enerveze și își pierde controlul. Asta e ceva ce doare. Rău.
Dar atunci, în acel unic moment, poți să faci un ultim efort. POȚI! Lovești o singură dată. Dar decisiv. Măcar mori onorabil. Ești liniștit cu ambele variante. Știi, măcar, că dac-o fi să pici, o să cazi din picioare. Zdravăn. Cu sunet și ecou. Memorabil. Legendar. Apoi, te îndrepți către Câmpiile Elizee, sau Walhalla, sau alte tărâmuri din astea rezervate campionilor.
Ca să nu vă mai îngrijorați careva aiurea ca-n alte rânduri, declar solemn că emit aceste panseuri cu drept de autor (sic!) după ce am vizionat succesiv Troia, 300 de la Termopile și Gladiatorul.
Hasta la Victoria!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Lumânările ard până la capăt. Și sufletul odată cu ele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
