-Păi… m-am gândit să scriu ceva despre Silvana!
Sincer, nu mă gândisem să scriu despre nevastă-mea, dar Ema e colega şi prietena ei şi nu aveam nevoie de scandal acasă, aşa că mai bine spuneam şi eu ce vor ele să audă şi mă lăsau în pace să mă chinui cu textele mele. Şi-a întors privirea ca şi cum ochii ei căprui-verzui nu suportau pedeapsa de a se uita la mine. „Nu mă crede! M-am nenorocit!” Mă jucam cu focul. Dacă nu o convingeam rapid, riscam să fiu partea pasivă din următorul şir de evenimente.
Vedeam aievea cum seara, târziu, suna telefonul Silvanei. Ema. Vorbesc puţin. Nu e nevoie de multe cuvinte. Se cunosc de prea mulţi ani ca să mai fie nevoie de multe cuvinte între ele. Închide telefonul. Nu spune un cuvânt şi sesizează că, spre deosebire de alte dăţi, nu mă mai băgasem în vorbă, nici o glumă cu Ema, nimic, mâlc, mormânt. Îşi ia o ţigară, se duce-n bucătărie şi văd cum opreşte televizorul şi rămâne aşa, pe întuneric, precum o statuie a dezamăgirii.
Eu rămân în sufragerie şi stau împietrit ca şi cum aş fi singur pe un deal despădurit, cu un ditamai coiful metalic pe cap, în mijlocul unei furtuni de vară. Intemperia va trece repede, dar.. scapi nelovit de fulger? Dinspre bucătărie aud un oftat adânc şi văd umbra mâinii ei cum striveşte chiştocul ţigării ca şi cum îl storcea de tot răul din lume.
Mintea-mi îngheţată de frică începe să lucreze rapid. Soluţia salvatoare care îmi vine este să arunc hainele de pe mine şi să mă duc în baie. Mă închid în cabina de duş şi dau drumul la apă. Zgomotul construia un zid între mine şi furtună.
Brusc m-am simţit ca în secvenţa aia celebră din Pshycho… doar că pe mine nu mă lua nimic prin surprindere. Am văzut cum se deschide uşa de la baie , o umbra cum se apropie şi aşteptam să văd mâna cum se ridică ameninţătoare cu un cuţit uriaş. A îngheţat şi săpunul pe mine. Ştiam că e grav ce am făcut, dar chiar aşa!
În locul lamei, în baie a „fulgerat” vocea ei, mai serioasă ca atunci când a spus „Da” la primărie… şi atunci a ţinut-o cel puţin 13 ani, acum sper ca supărarea să treacă mai repede. „ Când termini vreau să discutăm ceva!”
Din tonul ei am simţit că ar fi trebuit să prefer cuţitul! M-am clătit repede. M-am şters şi m-am îmbrăcat în viteză, ca un pompier în alarmă şi m-am dus în bucătărie. Cuvintele mă aşteptau precum ustensilele unui chirurg, aliniate să taie din carne. Fără anestezie!
-Tu nu mai ai nici o limită, nu? Nu-ţi mai pasă de nimic, nevastă, copii, despre ce vor spune fetele când vor citi cum lauzi tu cine ştie ce curvă? Nu e de ajuns că văd pe tine că toată ziua îţi stă mintea numai la prostii, acuma vrei să le faci şi publice! Când te-am cunoscut scriai de crime! Acuma ce vrei, să-i faci pe alţii să le comită? Şi dacă vrei să scrii despre cine ştie ce piţipoancă pe care ai agăţat-o pe net trebuia să te lauzi Emei? Mureai dacă nu mă făceai de râs la birou?
Ştiam că am cam 10-15 minute, cât timp se consuma prima serie de acuzaţii, până mi se va da cuvântul. Dacă reuşeam să nu o întrerup până atunci aveam un respiro în care să-mi concep apărarea.
Visul despre ce se putea întâmpla dacă eşuam în a o convinge pe Ema m-a bulversat, aşa că nu mă simţeam convingător când am deschis din nou gura:
-Adică, Ema, dă-ţi seama, un text care să fie un fel de master key către inima doamnelor şi eu vorbesc despre ce cunosc mai bine, dragostea pentru femeia de alături. Auzi, dacă mai vorbeşti despre asta cu Silvana poate-i spui exact ce şi cum am spus. Să îţi repet?
Nu părea convinsă, ochii ei treceau prin mine şi probabil făceau comparaţia dintre peretele gol din spate şi creierul meu. Eram gata să plusez când a vorbit ea:
-Adică filmul e aşa. Sunt la birou şi am o pauză de cafea, beau o cafea, mănânc un sandviş şi mă uit aiurea pe calculator şi citesc că unu’ e îndrăgostit de nevastă-sa. Şi tu ce crezi că spun eu, vai ce frumos, mai vreau? O căsnicie perfectă e un cerc complet. Închis. O iubeşti, te iubeşte, perfect, îngeraşii cântă, tu-i culegi flori, ea-ţi face chiftele! Eu ce să caut acolo?
-Păi am crezut că…
-Taci puţin şi ascultă-mă! Mie-mi place – şi cred că multor femei – să asistăm la relaţii complicate. Să identificăm victima şi să empatizăm cu ea. Cu un personaj virtual sunt mai detaşată, dacă va călca strâmb, îi voi găsi scuze sau îl voi condamna, gândesc la rece fiecare situaţie. Dar aşa, cu flori şi chiftele, dau cu basca de masă că nu am o căsnicie la fel şi deschid altă pagină de net!
Am învăţat ceva de la Ema, am făcut duşul de seară cu oarece prudenţă totuşi şi, în faţa laptopului gol, am recapitulat ce am adunat despre cel mai vechi subiect al lumii, relaţiile. Nu de pomană basmele se termină când Făt Frumos o ia de nevastă pe Cosânzeana. „Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi!” Ok, pa! Cât era cu zmei, ghionoaie şi vrăjitoare deghizate în fecioare, povestea e interesantă, când toate astea trec şi eroii ajung la flori şi chiftele… „am încălecat pe-o şa!” Spune unei femei despre un cunoscut de-al ei că „E bine şi acasă şi la serviciu!” şi o să treacă rapid la alt subiect, dar spune-i că respectivul are o problemă acasă şi trupul ei se va destinde imediat, se va aşeza mai comod şi îţi va cere amănunte aşa cum un copil îşi cere povestea de seară. Bărbaţii, în schimb, fug de chestiile complicate, ei preferă relaţiile stabile… cât mai multe şi, dacă se poate, simultane.
Din păcate, Mihaela, văd că nici azi nu-mi iese textul cu „ceva inedit”, dar promit să mai încerc.
Pe Alecu îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
