Este bine să fim la un pas de împlinirea vârstei de 30 de ani și să nu știm cu certitudine ce vrem să facem în viață? Este bine să nu ne încadrăm într-un prototip stabilit de societate și mediul care ne înconjoară?
Efectiv mă apropii cu pași repezi de frumoasa vârsta de 30 de ani. Nu 18, nici 25, ci 30. Ar trebui să fiu fericită sau să mă simt strânsă de ușă?
De ce ar trebui să mă simt descurajată, inutilă sau fără un rol în această viață dacă până acum nu am realizat sau nu am urmat temeinic pașii pe care “orice femeie” ar trebui să îi urmeze până la împlinirea acestui “apogeu”? Facultate, un job satisfăcător, “Făt Frumos” (doar dacă există, deși sunt multe de spus despre el), nuntă, copii, casă, masă, hobby, vreun animăluț de companie sau câteva plante drăguțe aranjate în șir indian pe geamul balconului, soacră, rude. Și lista ar putea continua, dar prefer să mă retrag în glorie. Și toate aceste lucruri sistematizate și bifate pe “listuță” temeinic și cu zâmbetul pe buze până la împlinirea vârstei de 30 de ani, căci de nu… căci, de nu, ce??
Ticăie ceasul? Time out? Se ofilește floarea? Îmi trece timpul? Nu mai sunt bună de nimic? Și dacă nu vreau să bifez nimic de pe listă? Și dacă încă mai am chef să îmi ling rănile, să mă mai vindec după așa tumultoasă copilărie, și dacă vreau să mai fac pace cu mine, să mă mai iert, să învăț să mă iubesc?
Acum un an, cu mult drag în suflet, am fost să îmi vizitez mătușa. E plăcut să mergi acasă după doi ani de absență, dar și dureros atunci când mergi doar pentru așa zisă vacanță, eu fiind stabilită de 10 ani în Sicilia. Mătușa, draga de ea, suflet bun și curat, m-a așezat frumos la masa plină de bucate și între o felie de cozonac și o cafea aburindă făcută la ibric, mă întreabă:
– Fata mătușii, câți ani ai tu, mamă?
– Păi, mătușă, în toamnă trebuie să fac 29, încă un an și trec pe 30, zic eu ca să adaug și puțină ironie, că de ce nu, întotdeauna am avut o intuiție dezvoltată și parcă simțeam unde bate discuția.
– Eee, fata mătușii, și tu la vârsta asta n-ai și tu un băiat, să vă așezați la casa voastră, degrabă și un copil că uite așa anii trec și va fi mai greu să faci copii. Păi, eu la vârsta ta, auleu, aveam deja doi copii mari, eram sătulă de lapte si pamperși prin casă. Munceam la fabrică, munceam la pământ și mai aveam și doi mucoși de mă țineau toată ziua de fustă.
Și, uite așa, cu fiecare vizită , cu fiecare rudă, prieten, amic , cunoștință, câine, porc, pisic pe care întâlneam, tot aceleași întrebări, tot aceeași mirare pe chipul lor.
Nu am vrut să par aspră, dar venitul acasă s-a transformat într- o povară pentru mine. Cu siguranță toate aceste discuții, inutile aș zice eu, nu m-au ajutat să îmi crească încrederea, stima de sine, chiar am ajuns să îmi pun și eu un milion de întrebări referitoare la parcursul meu în viață astfel încât dimineața mă trezeam nedormită și nu era eficace batonul corector pentru a-mi șterge cearcănele.
Astăzi, îmi lipsesc două luni până la împlinirea celor 30 de ani și privind în jurul meu mi-am dat seama, cu chiu și vai și multe nopți albe, că fiecare are parcursul său în viață, eșecurile sale, piedicile sale, mâhnirile sale, probleme, lipsă de încredere, de curaj, răni care nu s-au cicatrizat. Suntem fiecare diferiți și unici în complexitatea noastră. Nu trebuie să ne simțim vinovate pentru ceea ce am făcut sau nu am reușit să facem.
Poate am greșit, poate am luat hotărâri mai mult cu inima, poate am crezut în ceva și nu s-a concretizat, poate mi-a fost frică sau nu am fost încurajată/susținută, poate mă mai lupt cu demonii copilăriei mele sau poate încă îmi mai cos rănile provocate de timp și, da, timpul nu mi-a fost întotdeauna prieten. Și poate nici eu lui.
Nu mai vreau să mă simt vinovată, inutilă și greșită doar pentru faptul că trebuie să împlinesc 30 de ani și nu am o carieră, o familie, o casă, copii și zestre. Am ales să fiu eu! Sau poate și viața a ales într-un fel sau altul pentru mine. De câte ori planificăm ceva, iar viața ne distruge planurile ca niște piese de puzzle împrăștiate într-un car plin de fân?
Și dacă aleg să nu mă arunc în brațele primului bărbat pe care îl întâlnesc? Și dacă aleg să fiu singură cu o pisică, să mă bucur de o carte și să fiu așa, așa cum sunt eu, imperfectă, cu capul în nori, rebelă? Dar să fiu eu, în tabloul meu, nu în tabloul celorlalți. Un tablou creat de societate.
Și chiar vă rog, data viitoare să evitați acest interogatoriu al celor trecuți de 30 de ani. Nu vârsta, cariera, familia, contul în bancă, așternuturile sau colecția de borcane cu gem ne definesc. Și noi suntem ființe umane și nicidecum experimente sociale sau persoane fără viitor sau leneși, că de ce nu, poate nu ne-am străduit îndeajuns și alte critici fără sens, unde, mă repet, nu sunt sub nici o formă alifie pentru suflet.
Vrei să îți împrumut papucii mei, să parcurgi același traseu al vieții mele? Chiar te rog, îi găsești pe hol lângă ușă, dar să nu îmi calci coada pisicii.
Guest post by Mihaela Ursachi
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
