În Primul Război Mondial, România nu s-a confruntat numai cu ocupația germană asupra Munteniei și Dobrogei, ci și cu epidemia de tifos exantematic. Mortalitatea era imensă, spre 70%, iar contaminarea era multiplicată de păduchi.
Cu sute de mii de refugiați din sud, din Muntenia, tifosul a lovit și Iașii, și Bacăul, spitalele militare etc. În timpul acesta, Regina umbla prin spitale, aducea mângâiere răniților, mergea la gara din Iași unde veneau garniturile de pe front nu numai cu răniți, ci și cu contaminați. Când deschideau ușile trenurilor, mulți pacienți erau deja morți, fie din motive de epidemie, fie de gravitatea rănilor, fie de amândouă. Au murit zeci de medici la triaj, dar Mariei nu îi era frică pentru viața ei. Mergea în continuare acolo. Să dea curaj.
Paștele lui 1917 a căzut pe 2/15 aprilie și a prins-o pe Regina Maria în refugiu, la Iași. Din jurnalul ei aflăm programul acelei “minunate zile de primăvară”, căci natura nu știa că eram în război.
Regina făcut ce făcea de obicei – a dus alimente regimentelor din oraș și recruților aflați în taberele de pe dealul Copoului. A dus alimente “flămânzilor ei” din mahalale, dar și soldaților încartiruiți pe lângă Iași, “în condiţii cât se poate de rele: mizerie, boală şi lipsă“.
Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital în anul 1917 (
„În primul sat starea de lucruri nu era aşa de rea, însă la Horneşti era ceva ce-ţi rupea inima. Un biet doctor se lupta singur cu 100 de bolnavi răspândiţi în nişte colibe nenorocite, iar ofiţerii regimentului aproape toţi zăceau cu tifos“. Amintirile Reginei au fost adunate în volumele care alcătuiesc „Povestea vieţii mele“. “Mergeam încet, fără să arăt vreo grabă, ca să li se pară că sunt în mijlocul lor pentru un răstimp mai lung. Halul de mizerie al acestor spitale improvizate întrece orice descriere“. Regina Maria întârzia la căpătâiul bolnavilor, îi îmbărbăta, le făcea mici daruri.
Într-un alt sat, “pe tăpşanul din jurul bisericii fuseseră aduşi şi culcaţi la soare toţi cei care nu erau muribunzi; şiruri adevărate de schelete. Tocmai când era să plec, una din aceste stafii străvezii se ridică şovăind în picioare şi îmi mulţumi pentru că mă coborâsem spre mizeria lor în această Duminică a Paştilor, apoi căzu iarăşi înapoi printre tovarăşii lui culcaţi la pământ (…) Îmi dau seama că nu sunt destul de precaută, dar cum să arăt cea mai mică şovăire sau fereală când ei suferă atât de cumplit? Nu pot decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu ca să-mi ajute să trec prin toate primejdiile fără să prind molima. Dacă am început să cred că acum pot într-adevăr să fiu de folos ţării mele, apoi e de cea mai mare însemnătate să-mi rămână neştirbită orice fărâmă de curaj”.
Amintiţi-vă de Maria, Regina României
Paștele din 1918
Pe 21 aprilie/4 mai 1918, în sâmbăta dinaintea Paştelui, Regina Maria era în satul Coţofăneşti din judeţul Bacău.
„Izbutii să-mi adun puterile şi să-mi fac intrarea în biserică tocmai când bătea ora 12, luând astfel parte la slujba Învierii, înconjurată de un mare număr de ţărani şi de soldaţi“. Despre masa festivă de după slujbă, alături de ofițeri și soldați, Regina va povesti: „se închinară toasturi şi se ţinură multe cuvântări pline de credinţă. În mijlocul soldaţilor mei mă simt împăcată. Mă dusei la culcare tocmai după ora 4. (…) Duminica Paştelui am petrecut-o pe de-a-ntregul printre ţărani, trecând din sat în sat. Îmi place să colind în mijlocul acestui popor liniştit şi senin. (…) De când căzuse asupra noastră nenorocirea războiului, îmi făcusem obiceiul să iau întotdeauna cu mine merinde oriunde mă duceam. Sărăcia fiind foarte mare, era de neapărată nevoie să nu mă arăt nicăieri cu mâinile goale“.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
