A fost odată ca niciodată, pe harta Europei, un regat numit România. Şi o prinţesă, Marie Alexandra Victoria a Marii Britanii şi Irlandei. Destinele lor s-au împletit vreme de 45 de ani. Povestea celei care avea să devină Maiestatea Sa Regina Maria a României, una dintre cele mai fascinante femei ale epocii sale, tulbură şi astăzi. Este povestea unei inimi care a iubit mult şi a suferit pe măsură. Născută în purpură, femeia cu nume de fecioară sfântă a păşit şi pe calea celeilalte Marii, păcătoasa.
Nepoata regală
E anul 1875, 29 octombrie. În ediţia de după-amiază, ziarul londonez Times anunţă că la Eastwell Park, în Kent, la ora 10:30, în familia ducelui de Edinburgh şi Coburg, fiul reginei Victoria, şi a ducesei Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II lea, a deschis ochişorii albaştri Marie Alexandra Victoria. Missy va fi numele de alint al răsfăţatei prinţese, ce va creşte alături de un frate şi încă trei surori. Dăruită cu meşteşugul scrisului, va povesti despre vârsta de aur cu un condei înmuiat în culorile fericirii.
Missy, frumoasa Europei
La 11 ani ajunge cu familia în Malta. Într-un rai mediteraneean, unde oamenii aveau feţe şi nu maşti, şi când zâmbeau o făceau de fericire, Missy se va despărţi pe nesimţite de vârsta inocenţei şi va trece graţios spre adolescenţă. Se vorbea deja despre ea ca despre cea mai frumoasă prinţesă a Europei. Talentată şi spontană peste tot ceea ce însemna eticheta impusă de rangul ei nobiliar. Va simţi însă cât de subţire devine graniţa dintre bine şi rău, dintre iluzie şi realitate atunci când nu eşti muritor de rând. Va învăţa că suferinţa nu se sperie de însemnele regale. În Malta trăieşte prima poveste de iubire cu vărul ei, George. Va trece, dezamăgită, pe lângă o căsătorie din dragoste, rară la vremea aceea, şi pe lângă palatul Buckingham, ca reşedinţă permanentă. Pentru că George va ajunge pe tronul Marii Britanii mai curând decât se aştepta nerăbdătoarea ei mamă. Care a refuzat nu numai cererea prinţului, ci a împiedicat şi idila cu un alt viitor britanic celebru – Winston Churchill.
De la Missy, la Maiestatea Sa, Regina Maria a României
Azi, sună caraghios şi anacronic că “o prinţesă trebuie să se mărite cu mult înainte de-a începe să gândească singură”. Dar dacă ne amintim că toate acestea se întâmplau într-o Europă în care erau mai multe familii regale decât regate sau imperii, mai multe capete decât coroane şi prinţi moştenitori, în care mai dădea uneori strechea dragostei şi renunţau la deliciile coroanei pentru deliciile iubitei morganatice, aproape că înţelegem graba şi preocuparea Ducesei ca Missy să facă o partidă care să-i asigure cât mai curând un tron.
Şi privirile i s-au oprit asupra Principatului României şi a prinţului moştenitor Ferdinand, din familia dinastică Hohenzollern. Aşa că, în 1893, Missy va ajunge în noua ei ţară ca mireasă a unui bărbat cu 10 ani mai mare, ce suferea din dragostea pentru o altă femeie, poeta Elena Văcărescu. Căsătoria panaceu va duce spre tron şi coroană, dar nu va avea acelaşi drum cu iubirea. Pentru că inima lui Ferdinand va rămâne dăruită femeii exilate la Paris, pe care o va iubi până la moarte. Şi va ajunge faţă de fiul său rebel, Carol, un lup moralist, bătrân şi bolnav, dar vehement, deşi a simţit pe blana lui că dragostea nu împerechează după rang, ci după suflet.
Ani mulţi după, regina Maria va scrie cu tristeţe: “Nu erau timpurile pentru ca cineva ca mine să-si poată face singură alegerea.“ Şi nu era vorba de ţara de adopţie, pentru că ei îi va face o minunată declaraţie de dragoste. Pe care şi-ar fi dorit, cu siguranţă, să i-o poată face şi regelui ei: “Aveam 17 ani când am plecat spre tine. Eram tânără şi ignorantă, şi foarte mândră de ţara mea natală. Dar te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriei şi a durerii mele, minunată patrie care locuieşti în inima mea.“
Frumoasă, dar “insuficient educată şi instruită”
Ajunsă în România, Missy întâlneşte o ţară şi o curte regală care nu semănau cu nimic din ce văzuse până atunci şi unde temperamentul ei vulcanic, independenţa şi nonconformismul intrigă şi deranjează. Fetele Ducesei de Edinburgh trăiseră o viaţă de plăceri, când în fastul curţii imperiale ruse, când prin parcurile castelelor englezeşti, şi prinţesei îi era greu să intre în corsetul etichetei şi al noului statut de viitoare regină. S-a trezit, la 17 ani, aruncată spartan într-un colţ îndepărtat de Europa şi într-o relaţie pe viaţă, având doar două opţiuni: să se înece ori să înveţe să înoate. “Uneori aproape m-am înecat, dar dragostea mea de viaţă, instinctul meu de conservare au fost mai puternice şi am învăţat să înot. Chiar şi împotriva curentului.“
Adolescenta, insuficient educată şi instruită de o mamă convinsă ca învăţătura e bună numai pentru mujici, iar inocenţa absolută, o virtute, a devenit, în chiar anul căsătoriei, o mamă la fel de neştiutoare. Şi dacă, la început, regele Carol I şi regina Elisabeta au fost înţelegători şi doar moderat supăraţi, mai târziu, tânăra Maria a devenit motiv de insomnie. Viitoarea regina era mai mult decat frumoasă, bună şi fertilă, cât credea regina poetă Carmen Sylva că i-ar fi necesare şi suficiente oricărei prinţese moştenitoare. 
Missy se reinventa după propriile instincte chiar sub ochii lor îngrijoraţi şi critici, fără să-i pese de părerea unora sau altora că nu ar fi potrivită să le fie prinţesă. Îşi descoperea neaşteptate afinităţi cu firea românilor. Englezoaica de spiţă regală devenise o prezenţă insolită şi familiară într-un Bucureşti plin de contraste. Pe care-l explora într-un anturaj eteroclit, ce aduna de la ţărani şi ţigani, la muzicieni şi artişti, îmbrăcată aidoma lor. Picta, desena, scria, îşi trăia pasional tinereţea. Iubea frumosul în toate formele lui, de la flori până la tânărul locotenent din suita princiară, Zizi Cantacuzino.
Echitaţie, vals, flirt, viaţă trepidantă. Tot ce-i lipsea lângă un soţ alintat la început cu nume de amant latin, Nando, şi care s-a dovedit a fi dintre bărbaţii născuţi gata obosiţi şi bătrâni, pe care nu-i putea face să fiarbă nici o flacără. A înotat, aşadar, împotriva curentului şi a reuşit să se facă adoptată, îndrăgită, admirată şi să impună o versiune nouă de regină, alta decât cea în vigoare, a bunicii ei, regina Victoria. Care, timp de 60 de ani, condusese un imperiu “sedată“ pe tronul Marii Britanii. Devenise limpede pentru români că vor avea un alt fel de regină. Căreia, când va veni timpul confirmărilor, coroana nu-i va fi niciodată prea grea sau prea mare.
Iubirile unei regine
În septembrie 1925, revista Cosmopolitan publica un articol inedit. Nu tema era surpriză, ci autoarea. “A Queen Talks About Love.“ “Iubirea este cea mai mare problemă în viaţa unei femei, şi, cum de la inceputul lucrurilor se pare că ea a fost aleasă de natură să fie purtătoarea poverii, nici legile, nici morala sau exigenţele societăţii n-au fost vreodată în stare să i-o rezolve.“ Era o recunoaştere îndrăzneaţă a unei dileme ce frământa tăcut un public feminin încă pudibond. În vorbele ei se regăsea un adevăr trist. Şi în spatele Reginei, Femeia.
Poate că lipsa dragostei şi a interesului celui care ar fi putut rămâne primul şi ultimul bărbat din viaţa ei au făcut-o pe Maria să caute în braţe străine atingeri vinovate de suflet şi trup. Că Ferdinand a iubit şi continua să iubească o altă femeie, că îşi îneca dorul de ea în băutură, era la fel de scandalos, dar nu era o consecinţă, aşa cum nici pentru regină asta nu era o scuză.
Dar o regină de femeie ca ea nici n-a fost de mirare că a trezit atâtea patimi şi controverse. Era frumoasă până la tăierea respiraţiei, feminină până la fiorul nestăpânit al dorinţei, maiestuoasă până la sfială, romantică până la înduioşare, inteligentă până la intimidare, curajoasă până la sfidare, abilă până la manipulare. Şi tulburătoare până la zădărnicirea sorţilor.
Nu era uşor să iubesti o astfel de femeie. A cărei inimă era un templu plin de statui ridicate din dragoste – copiii. Ai ei, şi cei mulţi, românii, adică ţara. Chiar şi un loc pe trepte însemna un privilegiu. Şi, de dragul adevărului, trebuie spus că treptele au fost cam aglomerate.
S-a şuşotit şi s-a scris mult despre idilele sau aventurile galante fără număr ale reginei. Despre bărbaţi de faimă şi de prea subţire taină din viaţa politică şi mondenă a Bucureştilor, cărora regele le-a cedat locul fără crâcneală, acceptând “cavalereşte“ preţul ruşinii de-a nu fi tatăl biologic a trei din cele şase vlăstare regale pentru neputinţa de-a o iubi pe mama lor. Castelele dragi sufletului ei, Pelişorul, Branul, sau minunata reşedinţă de vară de la Balcic, au fost şi locuri de romantice visări cu parfum de măr oprit. Aproape toate legăturile sentimentale ale reginei au fost sub semnul focului de paie. Mai puţin două. Care s-au chemat iubiri. Pentru doi bărbaţi aleşi, ce au iubit-o cu patimă şi disperare, loial şi necondiţionat, până la moarte.
Şi-au pus inima şi viaţa la picioarele reginei Maria “prinţul alb“ Barbu Ştirbei şi, mai târziu, aventurierul canadian Joe Boyle, supranumit, maliţios, Rasputin, dar şi, pe drept, salvatorul României. Amândoi şi-au slujit regina inimii ca nişte cavaleri medievali. Pentru Joe Boyle, România a fost la fel de frumoasă ca inima şi chipul iubitei. Pentru Ea, ţara ori regina, şi-a pus viaţa în pericol în vremuri tulburi, schimbătoare şi pline de capcane. A recuperat bijuteriile Coroanei din mâinile bolşevicilor, a obţinut ajutoare şi informaţii preţioase pentru o Românie vlăguită de război şi cu un statut incert, a salvat ostatici români prizonieri la ruşi, a fost consilier şi sprijin până când a văzut-o pe regina lui încoronată la Alba Iulia ca regină a tuturor românilor.
I-au fost alături ori de câte ori s-a simţit singură şi copleşită, cu ţara la ananghie. Ori cu sufletul de mamă prins în capcana datoriei de regină sau îndurerată de inconştienţa şi nerecunoştinţa unui fiu risipitor – Carol al II lea, un Duce de Windsor balcanic, viitorul rege-playboy al României şi persecutorul reginei rămase văduvă.
Joe Boyle a murit la Londra, la scurt timp după ce a părăsit România pe care o servise timp de 7 ani din dragoste pentru regină. Maria n-a întârziat să-i viziteze mormântul, să-l plângă şi să-i lase pentru eternitate mărturisirea discretă a iubirii lor – crucea românească din piatra albă de la Bran pe care, într-un colţ, era săpată litera M.
Barbu Ştirbei a continuat să-i fie sprijin în anii plini de zbucium, umilinţe şi durere care au urmat morţii lui Ferdinand. Dorinţa de răzbunare a lui Carol al II lea i-a izgonit din ţară pe trei dintre membrii familiei regale ca şi pe amantul şi confidentul de-o viaţă al reginei. În 1938, Carol i-a organizat totuşi mamei sale funeralii cu pompa cuvenită şi i-a respectat ultima dorinţă. Să-i despartă inima de trup şi să o ducă într-un loc de odihnă ce semăna cu raiul ceresc. La Balcic.
Balcic, inima mea…
“…am avut ca o simţire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine, ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se pare că aş fi venit aici pentru întâia oară.“Ce chemare misterioasă a înălţat visul reginei pe o stâncă ce iese direct din mare într-un loc în care la ceasuri de tihnă se mai aud râsetele zeilor? Un castel alb cu minaret şi cu loc de rugăciune creştină. O colină de pe care grădinile coboară în şase terase spre mare, revărsând culori şi parfumuri în calea ei. Un colţ de Eden la mii de kilometri de parcurile englezeşti. Un cuib de linişte pe care şi l-a dorit, cu limbă de moarte, loc de odihnă eternă pentru inima ei. Ca să poată păzi hotarul sudic al României Mari cu contururile neschimbate. N-a fost să fie aşa. Şi inima reginei s-a întors, nedrept, într-o ţară mai mică decât o lăsase.
Epilog
Da, Regina Maria a fost altfel. A trăit intens, muşcând din fructele copacului vieţii până la seminţele amare ale cunoaşterii. Şi binelui, şi răului. A crezut în dragoste şi i s-a supus cu înţelepciunea cu care te supui naşterii sau morţii, pentru că nu le poţi schimba.
N-a umblat tiptil prin istorie, n-a acceptat un loc secund decât în faţa Celui de Sus. Născută să conducă, cu ajutorul Lui, a schimbat hotare de ţară şi gândire, a sfinţit locuri, a construit palate, a lăsat amintiri şi parfum de violete ce răzbate din lumea de dincolo la câte-o bătaie de aripi de înger. A scris povestea vieţii ei. O poveste ca un film de Oscar. Despre dragoste în vreme de război şi pace, despre înălţări şi căderi, despre slăbiciuni bărbăteşti şi curaj de femeie, despre viaţă şi moarte, dar niciodată despre renunţare ori înfrângere.
“Viaţa mea a fost intensă şi plină, experienţele mele, diverse şi cu siguranţă deloc serbede, chiar dacă lumina şi umbra s-au jucat mereu cu ea. A fost viaţa unei femei care n-a uitat niciodată că era femeie, deşi de multe ori a avut de jucat rol de bărbat.“
Poate aventurile ei galante şi copiii făcuţi din dragoste în afara unei căsnicii cu o fantoşă au scandalizat lumea, dar eroismul ei sigur i-a salvat ţara. Atunci când a sunat al 12-lea ceas al disperării pentru o Românie ajunsă cât un timbru pe hartă şi Cenuşăreasă a Europei, Regina a devenit chipul ei şi “Irezistibilul ei ambasador”.I-a pledat cu inima cauza şi i-a adus pământurile înapoi şi toţi copiii acasă.
Aceasta a fost povestea unei inimi care a început să bată într-un castel din ţara ceţurilor dese, şi-a încetat bătăile într-un castel din Carpaţi şi s-a odihnit, o vreme, despărţită de trup, într-o casetă de argint, pe malul românesc al Mării Negre, la Balcic.
Un gând nu-mi dă pace. Azi, ştiu că în fiecare femeie sălăşluiesc ambele Marii. Şi că Dumnezeu e singurul care judecă şi hotăreşte dacă faptele celei bune pot spăla în aceeaşi singură viaţă păcatele celei rele. Cu umilă speranţă, vreau să cred că i-a îngăduit Mariei măreţia pământeană ca un semn de graţie divină.
P. S. Taiwanez
În urma vizitei la Palatele Peleş şi Bran, Via Fang, o studentă din Taiwan (la Edinburgh College of Art), a realizat desenul de mai jos, înfăţişând-o pe Regina Maria ca pe o frumoasă capră neagră, simbol al frumuseţii, unicităţii şi “rasei” nobile 🙂
Citiţi şi
Martha Bibescu – ”Un sacrificiu regal. Ferdinand al României”
Sunteți Dorothy Parker? Da, vă deranjează?
Album de familie româno-britanic
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
