Ţara a avut timp, voinţă şi împrejurări favorabile să-l uite pe regele Ferdinand al României. Cine mai este Ferdinand pentru românii de azi?! Cei bătrâni s-au dus. Cei maturi au învăţat din manuale strident fardate că „Unirea naţiunea a făcut-o”. Atât. E suficient. Bine că s-a făcut. Cine, cum, când – ce mai contează?! Pentru prea mulţi istoria nu e decât o seamă de vechituri şi basta.
Din aceste vechituri care sunt rădăcinile prezentului să scoatem astăzi portretul regelui Ferdinand, să-l ştergem de praful gros al anilor şi să-l punem, pentru o zi măcar, la vedere.
S-a născut la Sigmaringen în „cuibul vulturului negru”, castelul care domină oraşul înconjurat de apele Dunării. Dunărea a marcat destinul ţării noastre şi al monarhiei ei. Primii regi ai României s-au născut la izvoarele ei şi au domnit la vărsarea ei în mare. Linia Dunării e linia destinului unui regat.
Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern – Sigmaringen a fost al doilea fiu al prinţului german Leopold de Hohenzollern – Sigmaringen şi al Infantei Antonia a Portugaliei, nepot de frate al regelui Carol I al României. A primit educaţia militară obişnuită şi a mers la universitate ca un tânăr artistocrat german cuminte şi studios. Până în martie 1889 când, la 24 de ani, devine Principe de Coroană al României. Regele Carol, unchiul taciturn şi rece care domnea la sud de Carpaţi pierduse speranţa de a mai avea copii după moartea singurei fiice. Prin urmare, ca să-şi ţină promisiunea de a întemeia o dinastie naţiunii pe care o conducea, l-a ales pe acest nepot al său ca urmaş. Şi Ferdinand vine în România. Era pe atunci „un tânăr frumos şi sfios, care încerca să-şi ascundă sfiala, râzând mereu. Era într’însul ceva atât de tineresc, îl simţeai plin de o aşa stăpânită lăcomie de viaţă şi poate şi de oarecare slăbiciune. Parcă-ţi venea să-i netezeşti calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deştepta în tine o duioşie de mamă şi te cuprindea dorinţa să-i vii în ajutor.” Acest portret i-l face o tânără prinţesă, Maria de Edinburgh, care-i va deveni puţin mai târziu soţie. Dar până atunci mai este.
Deocamdată, Ferdinand a sosit într-o ţară care nu semăna cu ţara natală, cu o familie regală cel puţin ciudată şi o atmosferă care numai potrivită nu era cu vârsta lui.
Regele Carol avea 50 de ani, nu concepea nicio distracţie, era omul datoriei, muncea după un program foarte strict şi avea un regim de viaţă spartan.
Regina Elisabeta, niciodată refăcută moral după pierderea singurului ei copil, se refugiase, la cei 43 de ani pe care îi avea, în muzică, pictură şi literatură, părea puţin exaltată şi nu ieşea din cuvântul augustului ei soţ.
Curtea era alcătuită mai mult din doamnele şi domnişoarele de onoare ale reginei, un stol de femei şi tinere fete care o înconjurau toată ziua gata să spună cuvintele de laudă pe care regina, de altfel, le merita. De asemenea, câţiva aghiotanţi şi secretarii celor doi suverani întregeau suita. Ferdinand era cel mai tânăr din acest grup. Fire rezervată şi cu un acut simţ al datoriei la rândul său, prinţul moştenitor a fost de la început un supus discipol al regalului său unchi. Tot ce făcea întreaga zi era să înveţe. Singurele clipe de răgaz le petrecea tot în compania unchiului Carol jucând seara partide de biliard cu acesta. „Der Onkel” era de bună seamă pentru tânărul principe, mai degrabă un vânt rece, decât o flacără ce încălzeşte” va defini Regina Maria relaţia dintre soţul ei şi regele Carol.
În rest, iarna la Bucureşti şi vara la Sinaia, între palatul din capitala României şi castelul Peleş, existenţa tânărului prinţ este destul de monotonă şi de cenuşie. Nu este o fire care să-şi exprime sentimentele. Nici n-ar avea cui. Regele nu pare să cunoască semnificaţia acestui termen, în timp ce regina îl declină în exces.
„Maiestate, aiasta nu se poate!”
Evident, este vulnerabil. Regina crede că-i revine datoria de a găsi o soţie nepotului ei şi viitorului rege al României. Fire romanţioasă, pune la cale o însoţire de zile mari. Este convinsă că face un lucru minunat încurajând idila prinţului cu Elena Văcărescu, descendenta unei vechi familii româneşti. Prinţul este aproape logodit cu tânăra scriitoare. Numai că la primul semn de oficializare a legăturii dintre cei doi tineri, societatea românească, atât de îngăduitoare cu flirturile şi aventurile, ia foc. Regelui i se aminteşte că nu poate fi permisă o căsătorie cu un descendent al unei familii boiereşti pământene. Încercările pe care suverana le-a făcut pentru a face posibilă totuşi această căsătorie au primit cel mai tăios răspuns de la primul ministru de atunci. Lascăr Catargiu a retezat augusta argumentaţie cu un cât se poate de modovenesc refuz: ”Maiestate, aiasta nu se poate!”. Catargiu a cerut un răspuns tranşant: prinţul alege logodnica sau tronul.
Atitudinea familiei de Sigmaringen şi a Kaiserului au fost similare. Toată lumea aştepta de la Ferdinand o căsătorie cu o prinţesă de viţă regală, nu cu o boieroaică româncă, oricât de veche ar fi fost familia ei. Alegerea a făcut-o regele Carol. Complicitatea ei cu cei doi tineri i-a adus Reginei un exil de doi ani. Elena Văcărescu a fost trimisă la Paris, de unde nu a mai revenit niciodată. Prinţului Ferdinand care plecase la Sigmaringen şi ameninţa cu sinuciderea i se reaminteşte că are îndatoriri clare. Povestea, care oricum durase două anotimpuri, iarna lui 1890 şi primăvara lui 1891, se termină abrupt.
Maria de Saxa Coburg
În ianuarie 1893, Ferdinand se căsătoreşte cu Maria de Edinburgh, partidă strălucită care va închide gura cârcotaşilor. Succesul acestei uniuni este desăvârşit odată cu naşterea, în octombrie acelaşi an, a primului urmaş la tronul ţării născut pe pământ românesc. Românii iubesc această tânără familie princiară. Principesa Maria este splendidă. Ferdinand este îndrăgostit de ea. Numai că firea ei voluntară îl va transforma pe timidul şi rezervatul ei soţ într-un tampon între ea şi prea rigidul rege Carol. Ferdinand va ceda mereu în faţa datoriei faţă de ţară. Maria va tolera greu această atitudine. Familia moştenitoare diferă mult de familia regală a României. Carol şi Elisabeta, fără copii, amândoi de modă veche sunt un model greu de urmat pentru cei doi. Principii moştenitori vor avea şase copii. Maria vrea să le ofere libertatea de care s-a bucurat ea în Anglia natală. Nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului tuturor Rusiilor, prinţesa se plictiseşte cumplit în compania regalei sale mătuşi şi cere de la Ferdinand mai multă tărie în relaţia cu regele Carol. Este o persoană activă, care se plimbă pe jos, în timp ce Regina stă mai mult lungită şi lucrează dantele. Două femei foarte diferite nevoite să împartă aceeaşi viaţă de familie. Elisabeta scrie, pictează şi face muzică în salonul ei. Maria este înconjurată de iubiţii ei câini, călăreşte ore întregi, are nevoie de o scenă pe care să strălucească.
Ferdinand nu mai străluceşte fizic deloc. Febra tifoidă de care a suferit în 1897 nu l-a ucis, dar l-a desfigurat. Din tânărul proaspăt cu trăsături frumoase şi culori vii în obraji de care fusese îndrăgostită Elena Văcărescu rămăsese doar o amintire. După boală, prinţul de 32 de ani arăta ca un om de 50. Situaţia îl face să fie mai timid, mai retras. Dar fizicul schimbat este compensat din plin de alte calităţi. Ferdinand „avea oroare de festivităţile care impuneau un protocol rigid şi fastuos. Nu concepea să ţină oamenii la distanţă, să le atragă atenţia, direct sau prin comportarea sa, că are “sânge albastru” şi provine dintr-o familie ilustră a unei mari puteri.
Prefera discuţiile lungi, nerprotocolare, “la o ţigară”, pe subiecte diverse: biologie, istorie, lingvistică, politică, etc. Un contemporan al său nota: “În botanică poate să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămâne năucită, când în tovărăşia lui Pârvan, descifrează în Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti. Abatele Mugniere e profund impresionat când constată în cursul unei conversaţii pe care a avut-o la Paris cu regele Ferdinand că suveranul României cunoaşte limba ebraică. Tot aşa de profund impresionat rămâne ambasadorul Franţei, Billy, când, în audienţa de adio, regele îi vorbeşte de meritele poeziei lirice japoneze şi chineze. Dacă întâmplător la masă, în cursul conversaţiei, vine vorba despre Wagner, asistenţa are prilejul să asculte din gura suveranului o dizertaţie în toată regula, cât se poate de substanţială şi judicioasă, asupra muzicii wagneriene şi a personalităţii marelui compozitor”.
Unii dintre contemporani îl considerau aşadar un adevărat savant. Dar acest om care putea fi un cercetător de succes trebuia să fie rege. Şi în anul 1914 devine regele României.
La 10 mai 1914, în faţa Parlamentului, depune jurământul. Emotiv, regele se poticneşte şi are ochii în lacrimi. Maria se ridică de pe locul ei şi îşi ridică vălul de doliu de pe faţă. Frumuseţea şi strălucirea de voinţă din ochii ei salvează momentul. I. G. Duca prezent la şedinţa solemnă, îşi aminteşte: „Când a vorbit regele şi a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să audă ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran”.
„Dacă am învins un Hohenzollern, voi învinge pe Mackensen”
În 1916, regele, în acord cu guvernul si primul ministru Brătianu, decide intrarea României în război alături de Antantă şi împotriva ţării sale, Germania. Decizia naşte dispute vii. Filogermanul Petre Carp aruncă cuvinte grele regelui şi ţării. Bătrânul Carp ameninţă că îşi va trimite cei trei fii în război, dar înrolaţi la inamic şi se roagă la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă. La finalul unui Consiliu de Coroană foarte tensionat din acel august 1916, Carp va spune regelui: „Majestate, Hohenzollernii nu pot fi învinşi”. Dar regele ripostează aducând adunarea la tăcere. Referindu-se la sine însuşi, îi spune: „Vă înşelaţi, domnule Carp, am învins deja unul“.
Gestul nu rămâne fără urmări. Şeful Casei de Hohenzollern l-a eliminat pe Ferdinand din rândurile familiei. Dar destinul a vrut ca Ferdinand al României să fie un mare rege.
Dar să nu anticipăm. În 1918 are loc Marea Unire. Ferdinand I Întregitorul şi Maria sunt regii României Mari. Încoronarea de la Alba Iulia şi intarea pe sub arcul de triumf în Bucureşti umple de mândrie un popor care suferise enorm în război şi care acum îşi vedea împlinite idealurile. Ferdinand şi-a legat numele de cel mai mare vis al românilor – unirea. Iar aceştia l-au răsplătit cu un nume nou, Ferdinand cel Loial. Loial ţării pe tronul căreia a urcat şi loial cuvântului dat.
Păcat însă că nu şi-au putut feri regele de un sfârşit prematur şi de durerea de a-şi înlătura întâiul născut dintre urmaşii la tron. Deja bolnav, Ferdinand primeşte o grea lovitură prin renunţarea la tron a lui Carol. Fiul de care i se legau toate speranţele îl dezamăgeşte cumplit. Regele este chinuit de un cancer de colon. Suferă îngrozitor trupeşte şi sufleteşte. Medicii din jur nu-i pot alina decât durerile fizice. În ianuarie 1926, când zilele i se apropiau de sfârşit, regele îşi modifică testamentul determinat de a doua renunţare la tron a întâiului său născut: „A voit Domnul să încerce ţara, pe mine şi pe Regină cu o mare durere, prin renunţarea la tron a Principelui Carol. Până la sfârşitul vieţii nu se va şterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văzut silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură o impuneau de interesele Statului şi ale Coroanei, care în orice împrejurare am înţeles să mă stăpânească.” Cât de mare trebuie să fi fost suferinţa acestui om care se ştia pe moarte şi vedea că pe tronul ţării urma să urce un copil de câţiva ani!
„Nu pot să nu mă gândesc la ce va fi”
Sigur, Regele Ferdinand a făcut şi greşeli. A crezut cu prea multă tărie că Ionel Brătianu e „zodia bună” a ţării şi s-a lăsat prea mult în umbra Reginei Maria şi prinţului Stirbey. Dar a fost un tată bun, un soţ elegant şi un om de lume agreat. Prefera să poarte discuţiile la ţigară, astfel încât interlocutorul să fie relaxat. Ştia să aprecieze tot ce era frumos în artă, încuraja orice mişcare culturală şi îi iubea pe români. Poate că el nu a spus-o, dar sunt câteva cifre care o demonstrează: „în 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi.”
În ultima scrisoare, din 15 iulie 1917, Regele Ferdinand mărturiseşte: „ca creştin sunt totdeauna stăpânit de grija clipei când mă voi înfiinţa Domnului, ca român şi ca Rege, mă gândesc neîncetat la soarta Ţării, căreia am jertfit viaţa mea pe pământ.
Dragostea mea nu mă lasă să consider că datoria îmi încetează cu această viaţă şi nu pot să nu mă gândesc la ce va fi în urma ei.
Fac apel la toţi bunii şi cinstiţii cetăţeni ai Ţării să ajute din toate puterile lor ca să înlesnească liniştita propăşire a statului.”
Peste numai cinci zile, la 20 iulie 1927, regele Ferdinand se stingea murmurând „Sunt obosit…”. Avea numai 62 de ani şi construise, împreună cu poporul său, România Mare. Avea dreptate să fie obosit.
Nicolae Iorga a spus: „Cine uită nu merită!” Să încercăm pentru o zi să merităm.
Pe Cristiana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
