Toată atenția îi era captată de șirul zecilor de întrebări scrise cu negru pe foile albe. Creionul din mâna dreaptă îl lovea ușor de masă, căutând, rând pe rând, răspunsul optim. Urma unul dintre cele mai importante examene din viața sa și nu putea să dea greș. Își obișnuise apropiații să fie mereu premiantă, cu coroniță sau absolventă cu medii dintre cele mai bune, iar acesta era, fără urmă de îndoială, testul suprem pe care-l avea de susținut, tocmai în orășelul acela mic, spaniol. În liniștea sălii, un șir de vibrații răsunară nu tocmai discret, făcând astfel să se întoarcă spre ea cel puțin câteva perechi de ochi. Cu toate că întreaga familie știa unde se afla și n-ar fi îndrăznit să o deranjeze cu-n mesaj, putea fi ceva important, astfel că, lăsă creionul din mână și apucă telefonul, trăgându-l ușor spre ea. Deschise mesajul și începu să citească, într-o română foarte stâlcită:
” – Tu ai lăudat că știi să pregătească unul desert delicios. Ar fi posibil ca eu să guste?”
În câteva fracțiuni de secundă, ziua anterioară i se derulă prin fața ochilor și anume alte câteva ore de zbor, în postura de copilot. Îmbrăcată în jeanși deschiși la culoare, bretele negre prinse de aceștia, maiou alb și Ray Ban Aviator la ochi, urcă pe locul din dreapta al avionului de mici dimensiuni, al cărui comandant era tocmai cel cu care susținea examenul scris pentru absolvirea Academiei și nimeni altul decât cel care îi tastase despre desertul ”promis”. Era drept că-i povestise, în zbor, despre crema de zahăr ars pe care știa să o facă, cu-adevărat delicioasă și lăudată de toți prietenii ei, însă îi pomenise despre aceasta de dragul conversației, dar mai ales cu intenția de a schimba subiectul, cu orice preț, în momentul în care Captain o întrebase dacă inelul pe care-l purta pe inelar era unul de logodnă. Firește că nu avea o astfel de semnificație, ea fiind mult prea tânără pentru așa ceva, iar planurile ei, în ceea ce priveau cariera, erau cu desăvârșire cele mai importante și de actualitate, însă ultimul lucru pe care și-l dorea în acel moment era să-și arate disponibilitatea față de un bărbat, cu-atât mai puțin cu cât bărbatul interesat era comandantul care o inițiase, pe ea și pe ceilalți 19 colegi ai săi, în tainele aeronauticii.
Termină de citit, ridică ochii și se lovi de privirea lui caldă. Simți că trebuie să-i răspundă zâmbetului, încercând totodată să-și ascundă fâstâceala, în timp ce se aplecă să-și strângă hârtiile scăpate pe pardoseala sălii de curs. El veni să o ajute. Ceilalți îi priveau cum… se sorbeau din priviri. Ea își drese glasul, făcându-l astfel atent la colegii săi care îi păreau că se înghionteau și chicoteau, privind la episodul ce se desfășura în fața lor. Liniștea se reinstală în sală după ce cu toții reveniră la locurile lor. Un nou mesaj, în limba spanioală de această dată, o distrase de la întrebarea referitoare la flapsuri.
” – Oare Christian are loc de picioarele tale lungi? Lungi și foarte frumoase!”
– Dacă nu voi reuși să termin testul, tu vei fi responsabil!, îi scrise ea scurt, căutând totodată să vadă dacă Christian, colegul așezat la masa din fața ei, ar putea fi deranjat de acest aspect.
” – De câte ori ți-am spus ieri, în zbor și nu numai, că ești inteligentă?”
– De trei ori?
” – Numără și data aceasta! Aștept să-ți gust crema de zahăr ars!”
Chipul îi era din ce în ce mai luminat, zâmbea oarecum tâmp către ea, iar ea nu făcea altceva decât să îi răspundă aidoma. Îl plăcuse si ea încă din prima zi când îl văzuse în Academie și-l admira, tacit, pentru tot ce vedea în bărbatul acela în uniformă. Îi plăcea că le împărtășea din cunoștințele sale cu implicare și bucurie, le povestea din experiențele lui de-a lungul carierei cu zâmbet pe buze, deși unele nu fuseseră nici pe departe plăcute, îi asculta cu încântare fiecare glumă și se amuza teribil de fiecare dată când, neștiind foarte bine limba spaniolă, el îi traducea doar ei, și-n engleză, amuzându-se în cele din urmă amândoi, asta după ce toți colegii avuseseră deja o porție copioasă de râs pe seama glumelor lui. Îi plăcea profesionalismul de care dădea dovadă când venea vorba despre studiul aeronauticii și pasiunea pe care o punea în explicațiile pe care le aducea la orele de curs și, nu în cele din urmă, îi rămase întipărit în minte și pe retine, el cu lacrimi în ochi când le povestise, într-o zi, despre una dintre experiențele sale când activa în aviația militară… Atunci, realmente, văzu omul din el, dincolo de comandantul chipeș și plin de umor cu care îi obișnuise.
Timpul expirase și fiecare dintre ei se îngrămădea la catedră să-și predea lucrarea. El nu-și luă ochii de la ea, căutând-o în permanență printre ceilalți. Îi întinse foaia și se răsuci într-o clipă pe tocurile groase ale pantofilor, întorcându-se cu spatele spre el și porni spre ușă când îi auzi glasul ferm:
– Te voi ruga să rămâi ultima. Există o problemă la testul tău.
Ea se întoarse către el, clipi de câteva ori cu ochii săi mari și îi arătă nedumerire. El așteptă să se elibereze sala, o luă strâns de mâna dreaptă și îi continuă cu zâmbet sincer:
– Testul tău este la fel ca tine! Perfect, adică… Aceasta este singura lui ”problemă”. Tu, însă, fiindcă nu vrei să-mi faci desertul pe care l-ai lăudat, va trebui să-mi accepți invitația la masă, astăzi la 15.
– Dar, Matti…
– La test ai avut câte cinci variante de răspuns și nu ți-a fost atât de complicat. Eu ți-am dat două. Îți este ție atât de dificil să alegi una?
– Putem întâi să ne schimbăm de uniforme?
– Indicat ar fi să nu, fiindcă vom pilota amândoi. Vom lua prânzul la Madrid. La 13.00 voi fi la tine la scară.
Pe Ștefania o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
