Bănuiam de ceva vreme că mă înşală. De altfel, de la început nu am privit cu ochi buni afirmaţiile lui de genul „ce norocoasă eşti tu, iubita mea, ca eu sunt deja sătul de umblat”. Avea nevoie de o astfel de „declaraţie”: eu – 29 de ani, el – spre 46. Mi s-a părut un început drăguţ, cu un bărbat care avea grijă de mine, care îmi spunea mereu că mă iubeşte, că el îmi va arăta că eu merit mai mult… A vrut chiar să îmi demonstreze buna-credinţă când mi-a spus parola de la mail şi PIN-ul cardului. Dar, să fim rezonabili, toată lumea are o setare de siguranţă prin care eşti anunţat că altcineva ţi-a accesat contul. Şi cine își mai trimite e-mailuri de amor în ziua de azi?
Deci, totul aproape frumos. Eu, venită dintr-o relaţie toxică, dar din care am ieşit cu sufletul franjuri, el – aparent vindecat după ce, în urmă cu șase ani se desparţise de o iubită care îl înşela cu tot oraşul. De la începutut s-au ridicat semne de întrebare, dar mi-am zis că e normal, încă nu cunosc omul, trebuie să îi acord prezumţia de nevinovăţie. Mai ales că el era aşa atent. I-am spus totuşi că nu sunt în cel mai bun loc sentimental, iar el s-a arătat foarte înţelegător: „Nu e nicio problemă, o luăm uşor”. Aşa uşor am luat-o, încât a doua zi era la poarta părinţilor mei, că nu mai putea de dor. Aşa uşor, că mă suna de zece ori pe zi „să vadă ce fac”. Evident, la început aceste lucruri par oarecum simpatice, chiar dacă sufocante. Îţi zici că aşa e la început şi speri să se domolească uşor-uşor. După nici 3 luni, ne-am mutat împreună, la el, la Braşov, deşi discutasem să ne mutăm împreună la Bucureşti, eu să îmi caut un loc de muncă, iar el să se ocupe de firmele pe care spunea că le are. Am lăsat tot ce aveam la mare şi am zis să începem ceva frumos. El, om de afaceri, cu proiect nou la Braşov, am zis, treacă, fie, îl pune pe picioare, se linişteşte, ne vedem de planul nostru.
Dar cum se face că planul era mereu schimbat după bunul lui plac, cum aveam să aflu în multe situaţii din perioada imediat următoare. Pentru orice promisiune se găsea o scuză de amânare continuă până când, într-un final, din vina oricărei terţe părţi implicate, în niciun caz a lui, nu se mai putea. Tot repede aveam să aflu şi că, telefoanele acelea numeroase aveau scopul de a verifica unde sunt, ce fac, cu cine. Doamne fereşte şi păzeşte să îndrăznesc să nu răspund! Unde ai fost, cu cine, ce ai făcut, de ce nu ai răspuns şi tot aşa. Pe aceleaşi principii bolnave am avut parte de câteva scandaluri veridice din cauza faptului că i s-a părut că eram online pe Facebook la 12 noaptea, de 50 de minute (acela fiind de fapt timpul de inactivitate pe reţea). I-am închis telefonul, eram încă la Constanţa, el la Braşov. A doua zi, dis-de-dimineaţă, apeluri în neştire, când i-am răspuns scuze după scuze. Am stabilit nişte termeni ai unor eventuale viitoare astfel de ieşiri şi am zis treacă-fie. Dar au urmat scandalurile de genul: cum ţi-ai pemis să dai like unei poze a fostului, de ce vorbeşti cu X, tu nu ai ce să vorbeşti cu X, este un om care îmi repugnă, nu mai ai ce să vorbeşti cu el, să îi dai delete fostului de pe facebook… asta în timp ce el venea acasă şi îmi povestea cum s-a mai întâlnit el cu vreo fostă prin oraş şi au stat la discuţii depre cine cu cine se mai f***.
La toate acestea şi altele, pe care nu le mai enumăr, am găsit scuze. Am zis, ca orice femeie visătoare, că, dacă le discutăm frumos, când suntem în ape mai bune, le putem remedia. Asta până când, într-o seară, în urma unui telefon, mi-a spus că l-a sunat un amic ce a râmas undeva în noroi şi l-a rugat să meargă să îl ajute. Era trecut de ora 10 seara. Nu am zis nimic, astfel de lucruri se mai întâmplă. S-a întors după mai bine de 2 ore (deşi acel prieten nu avea cum să fie la o distanţă mai mare de cel mult 20-30 de minute). Dar l-am vazut. Şi l-am simţit. Privirea l-a dat prima de gol, dar nu am zis nimic, deşi el probabil se aştepta. Apoi tot ritualul, şi gesturile, şi vorbele pe care le-a avut şi zis. Normal, mi-am zis că îmi pare, că doar el mă iubeşte, nu mi-ar face totuşi aşa ceva. Două seri mai târziu, îl găsesc adormit în pat cu telefonul în mână. În dormitor era deja lumina stinsă, aşa că, după ce i-am luat telefonul din mână, am aprins ecranul telefonului pentru a găsi un loc stabil să îl pun. Şi atunci am găsit mesajul…s-a trezit. L-am intrebat. S-a făcut că nu înţelege şi că îi e prea somn să „stea să se certe cu mine”. Câteva ore mai târziu, am primit cinci explicaţii diferite. Şi în următoarele zile la fel.
Poveştile nu se repetau. Îi spusesem de atâtea ori, cel mai greu când minţi e să îţi aminteşti mereu aceeaşi variantă, altfel te dai singur de gol. Nimic. Nu aveam dovezi, nu aş fi stat să îl urmăresc. Mai trece ceva vreme. Seară, eu în braţele lui, el, cu telefonul în mână. Aprinde ecranul, merge tacticos la ecranul unde este whatsapp-ul (la meniul lui, asta a însemnat vreo 3 slide-uri de ecran), două mesaje pe whatsapp. Întoarce uşor telefonul, voit dorind să îl ferească de privirile mele, şi se uită. Unei persoane (din ce a-mi putut să îmi dau seama, aceeaşi cu mesajul din noaptea anterior amintită) îi transmisese el un mesaj de vreo patru rânduri (eu nu am văzut atât scris de la el decât când îmi reproşa că mă culc cu alţii), primul rând cu multe inimioare. Ea îi răspunsese scurt, dar nu ştiu ce. Apoi întoarce telefonul şi intră în mailuri. Aşa că mă mănâncă limba, că eu nu pot să tac, şi întreb despre discuţia pe whatsapp. Răspunsul m-a lăsat mască: ești nebună, am intrat pe OLX. Iar apoi a încercat chiar să îmi demonstreze. Evident, chiar dacă nu știu exact conținutul acelei discuții, chiar dacă ăsta e singurul motiv pe care îl am, după cele zeci de minciuni primite şi nedigerate de la el, asta mi-a pus capac.
Păi, cum poţi tu, măi nesimţitule, să mă faci nebună şi să mă minţi în faţă şi să susţii sus şi tare că tu ai dreptate, când eu cu ochişorii mei am văzut? Cum? Şi apoi evident învinurile lui s-au întors împotriva mea. Am cerut repetat telefonul, dacă nu are nimic de ascuns. Evident că nu mi l-a dat, nu avusese timp să şteargă, şi aş fi primit confirmarea a ceea ce ştiam deja. Am promis că plec a doua zi.
Ştiu că multă lume aşteaptă până primeşte o confirmare mult mai clară ca a mea, dar încrederea mea în acest om, şi aşa subrezită de repetatele minciuni, a cedat. Şi atunci, ce rost are? Recunosc, sunt uneori praf la parcări, dar mă prind când sunt înşelată. Nu de alta, dar şi eu cunosc jocul. Vorba aia: „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” şi mai ales „roata se întoarce”. Întotdeauna.
Am strâns așadar tot ce aveam şi am plecat. Refuz să rămân într-o relaţie în care iubirea este o scuză a unor fapte nedemne de iubire, într-o relaţie în care respectul de o parte şi încrederea de cealaltă parte nu (mai) există. Într-o relaţie în care, chiar şi cu puţinul dovedit, ştiu că sunt înşelată. Da, eu încă mai cred că există oameni care nu înşală.
Acum, iar de la zero. Mă duc să rup iar site-urile de angajări în două. Nu de alta, dar aproape e criză şi oraşul ăsta trebuie părăsit.
Guest post by Loredana Panait
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
