Săptămâna trecută mi se părea aşa de simplu şi de uşor totul. Sufletul meu era vesel. Vesel şi plin de iubire, de dăruire şi de multe speranţe. Era ca şi cum un bine din trecut ar fi revenit la viaţă şi mă hrănea cu energia lui.
De ieri, însă, s-au ridicat din adâncuri mici demoni şi umbre.
Da, mi-e dor să fac s*x. Mi-e dor să mă pierd în nopţi pasionale cu cineva drag pe care îl cunosc, căruia îi cunosc gândurile şi sufletul, cu care am stat de vorbă şi căruia i-am cunoscut adâncurile minţii şi ale inimii.
Dar nu e.
Mi-e ciudă.
Ciudă cruntă pe faptul că ies din relaţii şi ei îşi găsesc rapid pe cineva şi eu nu. Nu. Un NU înverşunat şi sincer, crunt de sincer. Şi barbar de adevărat. Nu, pentru că nu vreau orice. Nu, pentru că nu accept orice. Mi-e ciudă să nu am cu cine ieşi în weekend când soarele de aprilie încălzeşte tare şi puternic oraşul şi florile copacilor pocnesc zâmbind în aerul primăvăratec, şi îmi vine să fug şi să urlu în mine, fiindcă credeam că am scăpat de stările astea de demult şi, de fapt, nu e aşa.
Mi-e dor de toate şi, în unele momente, mi-e dor doar de un singur om, cum într-o dimineaţă târzie de primăvară, ascultându-i inima şi fiind momentul sincerităţilor, stând acolo lângă corpul lui cald şi tânăr, cu pielea mea adăpându-se din prezenţa clară a pielii lui – pur şi simplu, de acel moment atât de sincer -, simţeam că puteam fi mai mult, dar nu a vrut… a fost nevoit să recunoască un adevăr de care se asundea şi s-a ascuns ani mulţi după – destăinuirea că „mă va răni prea mult dacă rămânem împreună”. Şi …am tăcut. Şi nu am mai spus nimic.
Era acolo cu mine, doar al meu, întreg şi liber, liber pentru câteva jumătăţi de respiraţii şi câţiva ani care deja trecuseră.
Cum să mărturisesc că mi-e dor de toate astea? De piele, de atingere, de pasiune, de ascunzişurile noastre, de iubire, de a face dragoste fără a ne şti nimeni, de bine şi secret, de iubire ascunsă şi împărţită doar la doi?!
Şi, totuşi, am nevoie să mărtursiesc. Ceva, cumva, într-un fel. Pentru ca stolurile negre din mine să fie eliberate, pentru ca soarele să apară din nou, pentru ca să răsune ecou de păsări căntătoare şi nu scrăşnetul metalic al nemulţumirilor.
Să mă spovedesc şi să spun că am sufletul trist, că egoul mi-e mai puternic. Că m-am simţit dezamăgită. Că… deşi ştiu că nu eram să fim, inima mă face să suspin după.
Şi, da, să mărturisesc că îmi doresc să fac s*x, s*x pasional cu acel cineva cu care să mă simt conectată fizic, psihic, intelectual, emoţional; că mi-e ciudă că nu am cu cine face dragoste şi la cine să merg în miez de noapte când, întâmplător, ne reîntâlnim în club după atâta timp de când nu ne-am mai văzut. Să spun toate astea. Trăiri omeneşti. Emoţii ce ne definesc ca fiinţe umane
Şi poate că spovedania mea e mult mai mult de atât.
E despre a-mi recunoaşte adevărul. A-l lăsa să fie, să iasă la suprafaţă. A-l valida şi a-i da voie să se manifeste prin ceea ce sunt ca om.
Şi mărturisesc că, de când cred mai mult în mine, totul e firesc…
Guest post by Alexandra Şerban
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
