Cel de-al 44-lea an s-a așezat cuminte, dar neresemnat lângă ceilalți care s-au consumat în tăcere și resemnare. S-a uitat mirat în jurul său și și-a zis: “Nu, nu accept să fiu ca voi și nici n-am cum! Arăt mai special ca oricare dintre voi! Nu accept să mă pierd în negura uitării neînsemnat, monoton și gri. Marchez jumătatea vieții, nu pot trece oricum!”
Așadar, rebelul 44 s-a ridicat, s-a scuturat puternic și a zdruncinat neuroni, și atrii, și ventricule, dar și cvadricepșii femurali. Și uite așa, îndrăznețul 44 a stricat și armonia dintre inimă și creier. A început lupta, mai puternică decât conflictul dintre ruși și urcaineni (măcar ei au adepți și contestatari). Creierul, rațional și autosuficient datorită IQ-ului de aproximativ 125, a decis că inima este vincibilă și inferioară cantitativ de cel puțin șase ori, deci o victimă sigură.
Incontestabil, creierul știe că poteca bătătorită e cea mai sigură: nu deschizi stăvilarul de la gârla emoțiilor pentru că efectele unor astfel de cataclisme pot avea urmări greu de anticipat. Și cine își mai permite astfel de riscuri într-o lume dominată de interese meschine? Nu mai prudent este să-ți faci treaba mașinal, dar eficient?
Inima, recunoscându-și inferioritatea cantitativă, însă neabjurată pe deplin, a acceptat tăcută și supusă superioritatea rațiunii ce sălășluia tihnită în creier.
Știa că este la adăpost, dar parcă tânjea după o zvâcnire adevărată, așa cum văzuse în telenovelele spaniole, chiar dacă înțeleptul creier o avertiza de fiecare dată că totul este o ficțiune, că zvâcnirile intense înseamnă durere, că pofta inimii e dauna rațiunii, și implicit, începutul dezastrului. Tumultuosul 44 a venit semeț și decis să schimbe polii de putere. I-a dat autoritate inimii, a spart stăvilarul, iar emoțiile au năvălit peste tot. Rând pe rând, ideile preconcepute au dispărut, “piticii-santinelă” din creier și-au schimbat joburile, iar inima preluat puterea. Invincibilul creier a trecut prin diferite faze: respingerea categorică a ideii, acceptarea și resmnarea: asta e, buturuga mică răstoarnă carul mare. Apoi, și-a zis că merită o pauză de divertisment: o lasă pe inimă să-și facă de cap așa cum nu și-a făcut vreodată, îi dă voie să simtă, să iubească și să bată cât de tare vrea, iar dacă se va întoarce vreodată la bază ferfeniță, nu îi va spune “Ți-am zis eu”.
În curând, 44 se va așeza lângă confrații lui, mulțumit că din lupta stârnită vor avea de câștigat ceilalți ani ce vor veni, încărcați cu darurile lor surprinzătoare: credință, vitalitate, optimism și o iubire netârzie.
Guest post by Lagy G
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
