Când Stalin tăia aripile avangardei ruse, impunând arta angajată politic, proces pe care l-a controlat până la ideologizarea absolută, nu estima, probabil, că într-o eră în care “lanțurile de fier se vor schimba cu cele de aur”, contururile lipsite de conținut vor căpăta înțelesuri puternice, puse în valoare prin mijloace ce datorează mult culturii pop și industriei advertisingului. Arată aproape la fel, mesajul este fix pe dos. Realismul socialist-capitalist are deja doi ani de istorie internațională, promovat de inițiatorii lui, artistul plastic americano-român Eugene Al Pann și scriitorul Bogdan Dumitrescu.
Oda adusă unui Dinu Patriciu pictat în ulei pe pânză, într-un cadru dramatic, înconjurat de copiii din fundaţia lui de binefacere, care îi întind buchete de flori, ar putea fi ea însăși o definiție cuprinzătoare a realismulului socialist-capitalist. Un curent cu aspirații globale, care-și revendică rădăcinile dintr-un manifest antistilistic deziluzionat cu care artiștii din Germania Federală parau, prin anii 60, ofensiva societății de consum.
Dan Voiculescu (răsfoind alături de nepoţii săi paginile unei cărţi), Sorin Ovidiu Vîntu (așteptând, alături de Traian Băsescu, numărătoarea voturilor) – imagini din panoplia estetică comunistă sunt transpuse într-un cadru capitalist, alături de zeci de lucrări avându-l în centru pe “pop icon-ul României anilor ’80”, Nicolae Ceaușescu. “Nik vinde”, spune Eugene Al Pann, punîndu-și succesul, printre altele, și pe seama deziluziilor contemporane: “ideologiile s-au diluat până la comuniune: stânga îşi produce baza financiară exploatând liniştită mase muncitoare, populismul dreptei este pe de-a-‘ntregul proletar”. Nu și-au propus să să transforme într-o mișcare socială, chiar dacă în urmă cu câteva luni organizau parastasul lui Karl Marx în centrul Bucureștiului, chiar dacă au pus stema înapoi pe steag (cusută “cu ață albă“, lipită cu scotch și leucoplast), chiar dacă fața lui “Nik” pare să le fi devenit logo. Nici nu se abandonează cu totul tentației pop, deși, mai nou, își expun lucrările pe pieptul unor tineri sensibili la artă, în încercarea de a bifa încă un “performance”, anume o galerie ambulantă.
“Lucările mele nu sunt accesibile publicului larg neapărat. Nu se adresează galeriilor comerciale. Nu am lucrări pe care să le cumperi din galeriile pentru turiști. Există, însă, o vastă rețea de colecționari, dealeri, agenți care apreciază lucrările cu substrat. Pe piața de artă internațională nu se caută numai tablouri care să decoreze. Există o piață a cumpărătorului rafinat, care nu e “investitor”, ci pur si simplu vrea să stie că deține, la vedere sau nu, lucrări prin care își reflectă propria-i cultură și sofisticare”, spune Eugene, într-un interviu acordat catchy.ro.
DEB: Dacă nu te cunoșteau după ce i-ai pus pe unii ca Voiculescu sau Patriciu în “rama” realismului socialist, te știu sigur acum, după ce ai organizat parastasul lui Karl Marx. De ce un parastas pentru Marx tocmai acum, când în Vest pare să se vorbească mai degrabă de învierea lui?
Eugene: Parastasul lui Karl Marx a fost o întâmplare de la început până la sfârșit. L-am cunoscut pe Alexandru Popovici, un arhitect francez ai cărui părinți sunt români. Voia să-și renoveze apartamentul din București și a găsit plăci de faianță ștanțate “Karl Marx Târnaveni”. De aici a pornit întreaga lui expunere. “Karl Marx is Alive” pentru că Marx trăieste încă, măcar și numai așa, ascuns în marca unei plăci de faianță lipită pe pereții bucătăriei unui arhitect din București. Mi-a plăcut ideea și l-am invitat pe Alex să expună la Galeria ArtXpert. Cu un an în urmă încă nu se discuta așa cum se face astăzi despre Marx. Pe Marx l-a repus pe tapet, oarecum justificat, celebrul economist Rubini. Pe atunci noi doar ne puneam probleme, ne întrebam dacă nu cumva Marx chiar are dreptate când vorbește despre decesul capitalismului, mai ales că în ultima vreme capitalismul nu mai e cel pe care îl știa lumea. Capitalismul e complicat și sunt unii care să spună că va muri prin implozie. Bursele, și politicienii care le influențează prin atitudinile și declarațiile lor, vor exploda într-o zi și, o dată cu ele, ceva haos se va produce. Probabil că rezultatul va fi nu comunismul, așa cum își imagineaza unii, ci o eră glacială a lumii financiare.
DEB: Realismul socialist-capitalist s-a născut în România, a avut o perioadă de expunere americană, apoi a făcut ceva vogă și în anumite medii din București. Inițial era vorba de personaje actuale, pictate în stilul esteticii comuniste, dar acum pare o mișcare militantă…
Eugene: Realismul Socialist-Capitalist, așa cum a fost denumit de noi în “Introducerea în Realismul Socialist-Capitalist” – prezentată la Chelsea Art Museum în 2010 – nu a fost gândit ca o mișcare ci, mai degrabă, ca o concluzie a unor manifestări artistice nu numai din Europa de Est, dar chiar și din Statele Unite. Mişcarea pop americană și contragreutatea ei socialistă – realismul socialist, de fapt, speculează identic ideea valorilor ideologice. Americanii au adus sub lupă personalități, produse și acțiuni reflectate de societatea capitalistă, în timp ce estul european a prezentat omul nou şi conducătorii lui iscusiți. Ultimele două decenii, însă, nu sunt zugrăvite just de către artişti. Artistul e coruptibil și corupt. Nu se mai leagă de problemele și ideile care chiar preocupă masele. S-a dus către temele imediate, ignorând, poate fără să-și dea seama, faptul că societatea se află la un moment de răscruce, nu mai e nici capitalistă, nici socialistă în totalitate. Eu mi-am permis să portretizez personalități importante ale societății românești, key player-i, punându-i într-o ramă socialistă, dar punctând pe aspectul lor capitalist.
DEB: Ce s-a întâmplat cu tablourile cu Patriciu și Voiculescu? Se vând astfel de tablouri în România? Cine le cumpără și de ce?
Eugene: Toată lumea mă întreabă de aceste tablouri. Ei bine, am declinat toate ofertele. Pentru mine sunt niște tablouri cu valoare istorică, pentru cei interesați (și sunt destui), ele reprezintă doar niște “tablouri-trofeu”. Nu intenționez să le vând, pentru că istoria nu e scrisă încă, Timpul le va așeza, sau nu, acolo unde trebuie. Primul meu agent din Statele Unite, acum 15 ani m-a învățat următorul lucru: ”Sunt mai mulți bani în lume decât artă”. Așa am învățat că nu vânzarea stabilește ierarhia. Audiență există, e doar la latitudinea artistului să o găsească, să o cultive și să o educe, în funcție de mesajul lui. Audiența e și ea manipulată de un artist puternic. Ce caută omul de fapt? O dovadă că ceea ce gândește el e împărtășit și de alții, că gândul lui e validat de un om cu ceva mai mult curaj și tact. Pe Vîntu l-am pictat în tabloul “Aflarea Rezultatelor”, alături de Patriciu, Băsescu și Voiculescu, așteptând cu toții în cabine telefonice să se sune și să se afle rezultatele.
DEB: Ce înseamnă că “ai pus stema înapoi pe steag’?
Eugene: Acum 21 de ani, cineva, un anonim, a decupat stema RSR-ului de pe steag și astfel s-a născut simbolul Revoluției. Nu are rost să intru în amănuntele Revoluției, dar știm felul în care gestul a fost speculat de presa străină. A apărut Micul Gavroche, înfășurat în acest drapel cu gaură. Imaginile au făcut înconjurul lumii, făcându-ne să credem că de aici începe o nouă eră. Ei bine, nu mi se pare că gestul a avut finalitatea dorită. Sunt atâția care regretă și care cred că era mai bine înainte. Văd oameni pe stradă care au aura oamenilor din anii ‘80. Sunt triști, cu capul în pământ, calcă nesigur, sunt șovăielnici, umiliți și fără soluții. Mulți s-au sălbăticit, sunt violenți în atitudine și limbaj. Pare că sunt prinși într-o menghină pe care nu o pot slăbi. Exact ca în comunismul anilor ‘80. De aceea am lipit cu scotch și leucoplast, am cusut și capsat vechea stemă înapoi pe un steagul care a fost găurit în numele unei speranțe de mai bine. Pentru unii, binele s-a lăsat așteptat.
DEB: În cazul acestui tip de artă, ce se întâmplă după ce trece efectul-surpriză? Cât de des trebuie să se reinventeze realismul socialist-capitalist ca să poată fi într-adevăr un curent artistic?
Eugene: Abordarea mea e diferită. Lucrările mele nu pot fi găsite, ele trebuie căutate. Nu mă înnebunesc după cuie în pereți de care să mă agăț și eu. Rețelele de socializare sunt principalul meu perete. De acolo, agenția care mă reprezintă își face treaba. Nu mă pricep la negustorie, sunt oameni calificați pentru asta. La ce bun să țin tablouri pe pereții galeriilor în care nu intră nimeni, în timp ce toată lumea mimează succesul? Gândul cu care am venit din Statele Unite este legat de http://www.facebook.com/artwear.ro. Ideea e relativ simplă și sper să mobilizeze și alți artiști să facă la fel. În loc să agăț tablouri pe pereți și să le vadă doar un cerc restrâns de oameni, mai bine le printez digital (cu o tehnologie nouă) pe tricouri. Astfel, omul care-l cumpară devine el galeria mea. Mă adresez tinerilor inteligenți, care au o mică înclinație spre artă și care, la rândul lor, pot să fie parte din lumea mea. Tricourile sunt un mod bun de a porni o conversație, alta decât small talk. Vorbești despre arta de pe tricoul tău, arăți altfel și ești diferit prin asta. Realismul socialist-capitalist se reinventează zilnic, sunt semne peste tot. Cheia stă în a coagula aceste fapte artistice sub o umbrelă. Nota bene – o umbrelă decentă, fără a jigni și minimaliza personajele, căci altfel ori se sfârșeste în vulgaritate, ori în caricatură. Nu știu dacă există un curent european paralel. Există artiști care se apropie de ideea asta. Eu nu sunt critic de artă, istoric, nici curator și nici nu intenţionez să fiu asta. Eu doar pictez, așa cum îmi dictează conștiința. Cât despre a șoca publicul… el e șocat deja, ca și mine. Trebuie doar să stau cu televizorul deschis ca să-mi găsesc subiectele, să le analizez și să le pun în rama socialismului-capitalist. E istoria contemporană.
Citiţi şi
La lighean, în împărăția Evitei Pandele
Comicul ca virtute printre români
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
