Dacă sunt o mie de oameni în România care au citit “Tarantula”, carte nebună din tinerețea scriitorului Bob Dylan, care nu era cu nimic mai prejos decât alde Jack Kerouac, eu îmi mănânc pălăria în rond, la Universitate. Ei, și ce dacă nu sunt? Știm noi mai bine cine este și cine nu este scriitor. Despre poezie, nu mai are rost pentru ca să dezbatem. Românul (și cel acoperit, precum și cel descoperit) s-a născut poet și sunt foarte puține ocaziile pe care le ratează în a se face de tot hazul cu această calitate a dumisale.
Apoi, l-am văzut toți pe Bob Dylan cu o muzicuță și cu o chitară. Păi, așa arată un scriitor? Nu. Scriitorul, la români, trebuie să fie: a) din secolul XIX (un clasic!) și b) mort. Cel mai bun e genialul (așa s-a decis) care a făcut și niște foame atestată documentar. El devine, astfel, național, căci așa e și națiunea noastră: genială, dar nu ocolită de precaritatea financiară (ne-au mai cotropit și turcii, și de-aia).
Concluzia e simplă: Bob Dylan nu a făcut niciodată literatură, nu e bun. E un hipiot bătrân, iar Nobelul literar (ne preocupă enorm, monstruos, deși suntem cel mai puțin citit popor din partea noastră de lume) e o rușine. Știm noi mai bine – unii apărem chiar și la televizor, în toată strălucirea imbecilității noastre.
Reacțiile merită să rămână consemnate, întru aducere aminte. Avem:
a) cei care sunt convinși că totul pe lume e o farsă iudeo-masonică. Iar Bob Dylan e – vai! – evreu. E clar, da?
b) cei care – scriitori – sunt, la ei în cap, cu mult dincolo de toți nobelizații. Orice Nobel care nu li se acordă este, fără putință de tăgadă, o mare nedreptate în contra lor;
c) cei care sunt încredințați că literatura ține din punctul A până în punctul B, și că ei știu prea bine care sunt cele două puncte, și că nu poate fi altfel, și că este scandalos să fie altfel (da, și eu cred că acești “conservatori” sunt, de fapt, foarte, foarte proști);
d) cei care au fost tineri pe muzica lui Bob Dylan și se simt, cumva, răzbunați – ei mă înduioșează;
e) cei care au prilejul să facă glumițe cu cantautori de la noi din ogradă, iar aceștia par, deocamdată, cei mai sănătoși la cap;
f) cei care se revoltă că de ce nu are Nobelul o miză politică, de ce nu vine el să repare nedreptățile din lumea a treia, precum și din a patra;
g) cei care știu că poezia era cântată încă de la antici, și savurează aducerea aminte;
h) cei care socotesc totul a fi o încercare (nu tocmai reușită) de umor dinspre Stockholm și – cinste lor! – se amuză;
i) cei care sunt de părere că Premiul Nobel pentru Literatură este problema comitetului de decernare.
j) cei care nu au neapărat ceva cu Bob Dylan, dar parcă era mai bun Leo Cohen, dacă tot e pe așa – apoi, lor ce să le mai zici?
Și – cel mai important – mai este și Bob Dylan însuși. Reacția sa este întocmai cu felul în care și-a trăit cariera: el îi sfidează, tăcându-i.
Bob Dylan nu dă două parale pe moftangiii și pinguinii din înaltul birocrației literelor și nu are nimic de comentat, își vede de treaba sa. Acum două zile a fost la serviciu, a avut un concert – a cântat niște poezie celor, deloc moftangii, deloc pinguini, care au venit să îl asculte, ca întotdeauna.
Reacția lui Bob Dylan este onestă, și a ajuns să ni se pară magnifică. Bob Dylan este un artist care nu avea nevoie de o asemenea recunoaștere: carevasăzică, mai vin și eu în ultimul punct și afirm, categoric și îngrozitor, că literatura avea mai mare nevoie de Bob Dylan nobelizat decât avea Bob Dylan nevoie de Nobelul literelor.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
