Trăiesc în Andaluzia, pe malul mării, din februarie anul trecut. Și fix de atunci vreau să scriu ceva despre viul de aici.
Să descriu un “tapa”, să las un val de Mediterană pe anemicul papirusului pixelat de aici, să-i smulg o „fleur de elegance” Spaniei și s-o cocoț în vârf de peniță digitală, să se zgâiască tot poporu’ de acasă.
Când trăiești multiplicat, uiți să păstrezi volatilul din trăit, și când încerci să-l refaci, iese cam așa.
Acum 10 luni plecam cu valiză, cățel, purcel, suspine, lacrimi, aeroporturi schimbate, așteptări, ceva preconcepții ascunse bine și-un oltenism, două prin vreun buzunar cusut cu ața de S.C. Sârguinta SCM Vâlcea din sertaru’ lu’ bunică-mea, drept praz simbolic.
În toată desaga asta de timp,
… am cunoscut oameni din vreo 17 țări și mi-au plăcut izbitor, până am obosit. Obosit plăcut. Păstrați, doi sau trei.
… am mâncat de două ori greutatea mea în tapas.
… am dobândit o certitudine neclintibilă: urăsc jamon-ul – cinstea culinară iberică, mai ales când atârnă abatoricesc pe post de la „crème de la crème” în aproape fiecare colț de birt, de care nu mă apropii, nu.
… am simțit tot atâtea priviri sudice pe pielea mea arsă de soare câte valuri mi-au spălat nisipul de pe pulpe.
… am învățat fix trei mișcări de flamenco care merg negreșit de fiecare dată la orice „guitară flamencă”, dacă unduiești șoldurile îndeajuns de mult încât să pari o gitană adevărată și dai poruncitor din picior.
… am acceptat că unul din patru spanioli ar putea crede lejer, la o adică, cum că la est de Franța și Germania, se vorbește rusa. Chiar dacă am schimbat părerea câtorva, „da”-ul cel slav și krasiv ma trădează flagrant de fiecare dată.
… am înțeles, la punctul mort al acceptabilității, că mi-e dor de sentimentul ăla bucureștean, poate chiar îndrăznesc aici un românesc, ricoșat mie, în ritm de flașnetă de Lipscani, fix de unde începe Smârdanu’. Ăla, când o iei pe Magheru’ n jos, te înființezi la Studio că-i festival de film rusesc, la Elvire Popesco, unu’ franțuz, semnezi condica prin Control și te rătăcești pe Dacia. În plus, pe Rosetti-n sus, oh, da, pe Rosetti-n sus.
… am prins drag, de cel putin 35463 de ori, de stat în intimitatea limbii române. Drag de fost licențiat în Pitar Moș, la porțile babilonice ale Universității din București.
Și am mai înțeles că „de mâine” nu se materializează la mine pe ogor. Am un batalion de atomi procrastinatori căror le trebuie un „de ieri”.
Astfel că de ieri am început să-mi antrenez aducerile-aminte, să mi le rog frumos să fuzioneze toate, să se pună de acord, să se articuleze, să prindă contur, culoare și viață.
Pentru-nceput, așa au grăit.
Pe Loredana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
