Raul are opt ani. Raul e sărac. Este unul dintre cei cinci copii ai unei familii de rromi, care locuiesc în zona noastră. Raul și familia lui stau într-o casă dărăpănată, fără curent. Nici Raul, nici sora lui mai mare nu au fost vreodată la școală. Nu știu să scrie ori să citească. Cerșesc de mâncare din când în când. Nu tot timpul. Probabil doar când le e prea foame și nimic nu mai contează atunci decât să bage ceva în stomac. Foamea e mai puternică decât rușinea.
Și vă spun că Raul știe ce e rușinea. Merge în parcul din cartier, în fiecare seară, ca să se uite la copiii care au bicicletă, cum se joacă și dau ture. Îl urmăresc de mult timp. Niciodată nu a îndrăznit să ceară vreo bicicletă. Nici măcar celora care acceptă să se joace cu el. Pentru că da, de mici, copiii crescuți de părinți nesănătoși la cap și suflet, învață să facă diferențe, în funcție de rasă.
Raul are hainele ori prea mari, ori prea mici, pentru că aproape toate sunt primite de pomană. Pantofii îi sunt scâlciați. De cele mai multe ori, vara, umblă desculț. Cu siguranță îi și place, pentru că așa e obișnuit. Dar eu l-am văzut odată cum umbla cu papucii rupți. În ziua aceea a fost o rupere de nori de vreo 15 minute. Ne-am ascuns cu toții pe unde am putut. După ce a trecut, Raul și-a aruncat și papucii, și șosetele. Îi intrase apă peste tot. Nu le mai putea purta.
”Mama de-abia are bani să ne cumpere pâine”
Într-o zi m-am apropiat de el cu grijă și blândețe. Copiii ca Raul învață de mici că trebuie să se apere de răutatea umană. Știam asta și nu voiam să îl sperii. ”Ce faci, Raul?”. S-a uitat la mine cu ochii mari, a mirare, apoi i-a coborât în pământ și mi-a răspuns șoptit: ”Bine. Mă uit la copii cum se plimbă cu bicicleta”. ”Ai vrea și tu una?” ”Îhî. Da’ noi nu avem bani de așa ceva. Mama zice mereu că de-abia are să ne cumpere pâine”. ”Raul, îți promit că o să ai bicicletă”.
Am plecat acasă, am deschis calculatorul și – trezirea tuturor! Lăsați naibii pozele cu pisicuțe, crizele politice și economice, și plânsetele după cei plecați, înstrăinați, și haideți să facem ceva bun! Am început să trimit mesaje private, am scris povestea lui la status și am dat vreo două telefoane. M-am urcat în mașină și am început să bat orașul în lung și în lat ca să strâng banii celor care au donat pentru bicicleta lui Raul.
Când m-am văzut cu toată suma în mână, nu am mai putut aștepta până a doua zi. Știam eu un site cu niște biciclete pentru copii, de toată frumusețea. Am intrat și am ales-o pe cea mai frumoasă, ca să rupă Raul gura târgului. Toată noaptea nu am dormit de emoție. Abia așteptam să ajungă și să i-o duc lui Raul.
Nu vreți să știți ce sărbătoare a fost în parc, a doua zi, când i-am dat cadoul. Spunea întruna: ”E a mea? Chiar a mea? Nu mi-o luați înapoi? Pot să mă plimb cât vreau?” ”Da, Raul. E a ta. Du-te și joacă-te!”
Nimic, dar absolut nimic, nu putea egala bucuria din ochii și vocea lui. După ce ai văzut așa ceva, cum să mai poți trăi fără să dăruiești? ”Taaantiii, uitați, merg fără mâini!” ”Bravo, Raul. Bravo!”.
Bravo Raul, pentru că ți-ai dorit. Bravo, Raul, pentru că ești cuminte și bun! Bravo, oameni buni care ați reacționat imediat când ați auzit că puteți face o bucurie unui copil! Vedeți? Puținul vostru e multul lui Raul. Bravo!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
