Un fan sloven l-a întrebat pe Nick Cave, un bărbat căruia i se cuvin toate femeile din lume: considerând imaginația umană drept ultima bucățică de sălbăticie, credeți că Inteligența Artificială (IA) va fi capabilă vreodată să scrie un cântec bun? Iar cântărețul i-a răspuns așa:
Dragă Peter,
În noua lui carte, 21 Lessons for the 21st Century, Yuval Noah Harari scrie că inteligența artificială, cu infinitul ei potențial și nelimitata posibilitate de a face legături, va face redundantă munca unor oameni. Sună perfect fezabil. AI va fi în stare să scrie cântece mai bune decât pot oamenii. A mai spus, și scuză-mi rezumatul simplist, că noi ascultăm cântece ca să ne facă să simțim anumite lucruri și că în viitor IA va putea scana mintea omului și să creeze cântece exclusiv potrivite algoritmului particular al fiecăruia. Care să ne facă să simțim orice ne-am dori să simțim cu mult mai multă precizie și intensitate. Dacă suntem triști și vrem să fim fericiți, pur și simplu ascultăm muzica croită pe măsura noastră de către IA și… treaba e făcută!
Dar nu sunt sigur că asta fac toate cântecele. Sigur, ne alegem cântecele care ne fac să simțim ceva – fericire, tristețe, dorință, dor de casă, entuziasm sau altceva – dar asta nu e tot ce poate face un cântec. Ceea ce ne poate face un cântec mare să simțim este uimire, venerație. Și există o rațiune pentru asta: starea de uimire se bazează aproape exclusiv pe limitările noastre ca ființe umane. Ține în totalitate de curajul nostru ca oameni să ne depășim potențialul.
Este perfect imaginabil că IA ar putea produce un cântec la fel de bun cum e “Smells Like Teen Spirit” al formației Nirvana și că a bifate toate căsuțele necesare pentru a ne face să simțim cum ar trebui un cântec să ne facă să ne simțim – în cazul ăsta, entuziaști și rebeli, să zicem. E de asemenea posibil ca IA să poată produce un cântec care să ne facă să simțim aceleași trăiri, dar mai intense decât orice cântec pe care l-ar putea compune un om.
Dar eu nu simt că atâunci când ascultăm “Smells Like Teen Spirit” este doar cântecul pe care îl ascultăm. Mie mi se pare că ceea ce ascultăm de fapt este călătoria unui tânăr retras și însingurat plecat din micul oraș american Aberdeen – un tânăr care era un pachet de difuncții și limitări omenești – un tânăr care a avut curajul să-și urle durerea personală într-un microfon și, prin grație divină, să ajungă în inimile undei generații.
Îl ascultăm pe Iggy Pop cântând “1970” în public și se unge cu unt de arahide. Îl ascultăm pe Beethoven cum compune „Simfonia nr. 9” fiind aproape surd. Îl ascultăm pe Prince, micul omuleț compus din atomi mov, cântând în ploaie la Super Bowl și înnebunind o lume. O ascultăm pe Nina Simone înghesuind toată furia și dezamăgirea în cele mai tandre cântece de dragoste. Îl ascultăm pe Paganini continuând să cânte la vioara Stradivarius chiar dacă i s-au rupt coardele. Îl ascultăm pe Jimi Hendrix cum îngenunchează și își incendiază chitara.
Ceea ce ascultăm de fapt este limitarea umană și îndrăzneala de a o transcende. Inteligența artificială, cu tot potențialul ei nelimitat, pur și simplu nu are această capacitate. Cum ar putea-o avea? Și asta este esența transcenderii. Dacă avem un potențial nelimitat, atunci de ce ar mai fi nevoie să transcendem? Și, ca urmare, care ar mai fi scopul imaginației? Muzica are capacitatea să atingă sfera celestă cu vârfurile degetelor și sublimul și mirarea pe care o simțim este în spaima disperată a atingerii, nu doar a devenirii. Unde este splendoarea transcenderii în potențialul nelimitat? Deci ca să-ți răspund la întrebare, Peter, inteligenţa artificială ar avea capacitatea să scrie un cântec bun, dar nu unul grozav. Îi lipsește curajul.
Cu dragoste,
Nick”
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
