“Sunt Irina și sânii mei nu sunt naturali.” Așa aș începe să vorbesc dacă aș fi la o întâlnire a femeilor care, dintr-un motiv pe care ele l-au considerat întemeiat, au făcut acest pas. Mi le imaginez ținând fiecare în mâini o fotografie a celei de dinaintea schimbării, și niciuna, dar niciuna, nu mai arată ca înainte la… față. Pentru că nu mărimea diferită a bustului frapează, ci expresia diferită de pe chipul lor, zâmbetul acela…
“Serios! O femeie inteligentă nu poate fi frumoasă decât prin implanturi chirurgicale? Asta e morala?!?!? Stupid. Mizerii din astea cum o femeie urâtă, dar deșteaptă, dupa două eșecuri sentimentale își pune implanturi și începe să zâmbească?…”
Ei, bine, necunoscuto, da! Asta mi-au adus implanturile – o bucurie pe care n-am mai încercat-o. Când zâmbesc, și de-atunci îmi tot vine să zâmbesc, o fac pentru că mi-e bine, organic, bine. N-o să-ți povestesc despre dureri, incomparabil mai mici decât cele ale sufletului, pe care oricum nu le-ai înțeles, pentru că sigur vei gândi “așa-ți trebuie!”. Aleg însă să-ți povestesc despre cum am redevenit femeie în același trup pe care nu l-am putut iubi până la 32 de ani, oricât am încercat.
Sigur știi și tu sfaturile acelea ușor ipocrite – să te iubești așa cum ești (urmat eventual și de cum te-a lăsat Dumnezeu), să te simți bine în pielea ta – și când ai 100 de kilograme, și când te dă vântul jos de slabă, și când ai sânii atât de mari încât devin o povară insuportabilă ori atât de mici încât dacă ții o compresă rece pe ei dispar. Ei bine, nu merge! Și asta pentru că trăim între oameni, unii, iute ridicători de piatră și dărâmători. Dar viața e teribil de scurtă și cu cât vedem mai repede ieșirea din câte-o buclă chinuitoare cu atât mai bine.
Și eu am văzut-o și am ales: mai bine chirurgie, decât terapie! Că era și asta o opțiune, nu? Cum chiar comenta altcineva: Irina nu-i o femeie chiar atât de deșteaptă… dacă ar fi, ar ști ca obsesia de a se “înfrumuseța” cu ajutorul chirurgiei estetice înseamnă mari frustrări. Care frustrări se rezolvă cu ajutorul unui terapeut. Investiția în așa ceva este mult mai bună pe termen lung.” Draga mea, deșteaptă sau mai puțin deșteaptă, n-am vrut să mai și plătesc pe cineva să mă convingă că sunt dezirabilă așa cum m-a făcut mama natură! Nu eram. Și, apropo de durata efectelor, nu cred că rezultatele unei terapii durează mai mult decât valabilitatea silicoanelor… Și, apropo de frustrări, câți bărbați sunt trimiși să și le rezolve la terapeuți?
Revenind, poate terapeuții își bazează recomandările de acceptare și pe infama teorie cum că există și bărbați care preferă urâtele. Motivul? Că se străduiesc mai mult decât frumoasele. Cinic și oribil de sexist. Atunci când iubești faci oricum mai mult decât ți-ai imaginat că ai putea. Pentru că sufetul unei femei nu știe că trupului îi lipsește ceva ce în ochii iubitului poate fi un handicap. Nu, el se îndrăgostește ca și cum ar fi într-un trup de zeiță. Și dacă e în puterea ta să-l scutești de suferință, de ce n-ai face-o? Pentru că te judecă lumea? Ultimul motiv pe listă, cu voia dumneavoastră.
Altcineva a scris: “Mi-ar fi plăcut mai mult o Irina stăpână pe ea, nu una care să se deghizeze într-o mioară din marea turmă, de dragul de a fi acceptată.” N-o să-i răspund eu, o las pe cea care a scris așa: “O femeie deșteaptă nu se deghizeaza în nimic, doar corectează o natură potrivnică.”
Multe au întrebat dacă sunt fericită acum. Poate pentru că am știut mai bine gustul nefericirii, acum mi se poate părea că e fericire ceea ce simt. Dar fericirea nu poate dura atât de mult. 🙂 Aș spune mai degrabă că sunt mulțumită, împăcată, mai veselă, mai ușoară, mai deschisă, mai bună. Da, mai bună ca om. Pentru că fără să vreau adunasem și un balast de trăiri de care nu eram mândră. Un singur regret mă mai încearcă, din când în când – că n-am făcut-o mai devreme, dar dispare de îndată ce-mi amintesc că vine prima aniversare când nu voi mai fugi de aparatele de fotografiat. 🙂
Și, la final, vreau să vă mai spun ceva, legat de problema spinoasă a costurilor: dacă n-aș fi dispus de banii pentru cele două intervenții, aș fi făcut fără să clipesc un credit, și aș fi plătit lunar atât cât mi-aș fi calculat singură rata. Pentru că, pe lângă această imensă “nevoie personală” de bine, oricare ar fi ea, tot restul pălește în importanță la momentul în care decizi că aceasta este ieșirea din buclă…
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
