Am fost crescute cu poveştile poveştilor şi relativ aproape de istoriile părinţilor noştri, înainte să apucăm să bănuim, vreunii dintre noi, vreun dram din realitatea prezentului, darămite să mai şi intuim întrucâtva dilemele copiilor noştri.
Am rumegat naivităţi şi adolescenţe în preajma unor adulţi neputincioşi, cu salarii identice şi putere de cumpărare relativă a unor lucruri unitare oferite de magazinul Victoria, pentru a ne trezi brusc într-o lume bolnăvicios consumeristă, care ne-a transformat în obiecte de tip Cosmopolitan sau FHM, în care succesul ne-a fost măsurat, fără drept de apel, în kilograme, bani şi lipsă deplină de conştientizare a trecerii timpului. Şi cu asta ne-am împăcat rapid, latini fiind la origini, deci având în bază doza de superficialitate atât de necesară şi de umilitor măgulitoare, încât să ne supunem imediat.
Citiți De ce înșală femeile.
Am devenit, fără analiză sistemică, femeile-putere, nu pentru că, în sine, nu ne doream să fim femeile gospodine, ci pentru că se putea. Nu ştiu nicio exponentă a sexului frumos care să nu-şi dorească să gătească minuni pentru bărbatul pe care îl iubeşte şi cu atât mai puţin pe vreuna care să nu găsească soluţii ca să fie aproape de copiii ei şi ai celui pe care îl adoră. Îmi pare, însă, că ne-am adaptat mai repede la mixtura lucrurilor prin comparaţie cu bărbatul carapato-danubiano-pontic. El rămâne, fără de tăgadă, produsul etern al mamei ce-l adoră şi care nu-i cere nimic în schimb, printr-o formă ideatică de iubire, ce nu-l lasă să devină modulabil social şi-l transformă, cel mai adesea, într-un misogin nefericit.
Şi mă tem că, în acest context, nu ne mai suntem, în sine, de ajutor, ci ajungem, involuntar, să ne fim reciproc duşmani. Poate că asta e drama cu care trebuie să se confrunte generaţia noastră, aşa cum drama părinţilor noştri a fost comunismul şi cea a bunicilor a fost războiul, despre care ei ne povestesc cu atâta ardoare.
Probabil că fiecare tânăr are un nou drum de parcurs şi probabil că fiecare dintre noi, dacă e norocos, găseşte o cale specială prin care să-şi depăşească limitele astfel încât să fie, până la urmă, fericit.
Probabil că ne îndreptăm mai nou, cu tot atâta neştiinţă ca şi mai devreme, dar cu o mai mare învolburare sufletească, spre o formă de singurătate care să ne mulţumească şi care să ne împlinească deplin. Poate că ea nu se mai defineşte ca şi căsătorie, ori concubinaj şi poate că, cu puţin noroc şi înţelepciune, ajungem să trăim o variantă sublimă, dar relativ insuficientă de prietenie, în vreme ce răbufnim cu ardoare în pasiuni asumate cu străini. Ne asumăm integral că totul se termină, dar ne place să ne imaginăm că suntem, pe zi ce trece, mai liberi.
În consecinţă, eu cred că femeile înşală azi din aceleaşi raţiuni ca şi bărbaţii. Şi vorbesc acum exclusiv despre cazurile fireşti, nealterate de psihopatie, deci despre cele cu trăiri sublime, total simplificate de lipsa de conştiinţă.
Vă urez succes şi vouă şi nouă!
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
