Acum vreo zece ani am avut timp să trag niște concluzii într-un salon din spitalul Colțea. Aveam o ureche aproape desprinsă de cap, 25 de ani, tendințe autodistructive puternice și un vecin de suferință din Militari. Cel mai tare mă îngrijora nu că ajunsesem la urgențe după un șpriț teribil, ci că puștiul de lângă mine asculta un post de radio pirat care difuza non-stop manele. Eram cam tâmpit.
Radioul se numea Oscar, sau poate Oskar, funcționa pe bază de dedicații și difuza în heavy-rotation o piesă de Liviu Guță. Ceva cu “mama ta nu mă vrea / e împotriva mea”, refren pe care am ajuns să-l învăț. Am constatat, după patru zile, că nu-mi ies bube de la manele, ba chiar m-am obișnuit atât de tare cu zgomotul de fundal încât am putut să termin, fără să mă simt deranjat, un volum impozant de Joyce. Spitalele sunt locuri în care îți exersezi răbdarea și toleranța: la durere, la diversitate, la fraze lungi și încâlcite, la tine însuți. Nu degeaba te numești pacient – o ființă care, prin definiție, ghinion și etimologie, trebuie să aibă răbdare. După ce am ieșit cu urechea peticită, nici nu am mai ascultat manele, nici nu m-am mai apropiat de Ulysses.
În naivitatea mea credeam că ambele alegeri au fost unele culturale. Ascult sau citesc ceva în care mă regăsesc și mă reprezintă, îmi permit, în baza unor afinități sau idiosincrazii, să-l ignor pe Dostoievski sau house-ul de Mamaia, sau, dimpotrivă, să am orgasm când aud punk și citesc Alexandru Mușina. Am aflat, de curând, că nu este nici pe departe așa. După ce am refuzat să pun manele la un chef, am fost acuzat că sunt de dreapta, că discriminez, că urăsc țiganii, că sunt ipocrit, burghez și, evident, retrograd. Ignorarea, explicită ce-i drept, a unui gen muzical a devenit, se pare, un act politic, o alegere cu valoare și miză socială.
La party-urile recente cu activiști și hipsteri pe care-i bănui, de altfel, de bune intenții, au început să bubuie manele. Mi s-a tot explicat, ca unui copil retardat, că este un exercițiu anti-discriminare, că este o datorie de a integra, sonor și prin dans, o minoritate, că am cumva datoria de a savura și înțelege muzica în chestiune. Ceea ce este o tâmpenie. E ca și cum ar trebui să ascult Pavel Stratan pentru a grăbi eventuala unire cu Basarabia. Ca și cum aș putea fi acuzat de lipsă de patriotism pentru că nu vibrez la Eminescu. Ca și cum aș urî lipovenii pentru că urăsc borșul de pește. Când politica și socialul încep să-mi fac ordine în gusturi îmi cam vine să dau cu cuțitul în piatră. Aceeași oameni care protestau când ICR-ul și Ministerul Culturii au început să fie politizate sunt acum la un pas de a-mi face ordine în playlist. Din cele mai bune intenții. Prost de bune.
De dragul argumentului, să presupunem că au dreptate. Să presupunem că evit sistematic o realitate, că încerc să păstrez o distanță confortabilă față de ghetto-uri, de cartier, de suferințele și destinele unui grup puse pe muzică. Din păcate, nu pot să zic că-mi refuz trecutul și originile. Am crescut în Timișoara, unde duminica bubuia între blocuri Lepa Brena și se auzeau înflorituri de taragot, așadar nostalgiile manelistice sunt excluse. Nu zic că turbo-folk-ul sârbesc sau popularele bănățene sunt mai răsărite, oricum nici hiturile astea nu mi-au supraviețuit în playlist. Dar să admitem că, din snobism, din accident sau dintr-un mecanism intim de protecție, m-am îndepărtat de referințele astea culturale. Că am încercat, în spiritul eticii protestante, prin muncă și insistență, să-mi depășesc condiția. Și că nu, nu am nicio intenție să revin între blocurile cu muncitori de la combinat, că refuz o coloană sonoră care m-ar putea readuce în filmul ăsta. Așa, și? Refuz să accept un White Guilt, vina de a fi alb și majoritar, sindromul care răvășește stânga de caviar franceză și neo-marxiștii de peste Ocean. Nu cred că vor fi șterși cu buretele câteva sute de ani sclavie dacă îmi împletesc părul în codițe à la Bob Marley sau dacă ascult programatic hip-hop. Nu cred că o manea postată în chip de manifest pe Facebook face mai mult decât cei trei ani de tranșee ONG-istice pe care-i am la activ. Prefer să-mi exersez civismul și toleranța altfel decât dând din buric – cu vorba, banul sau fapta, după puteri și formatare culturală.
Nu vibrez la manele, dar cred în dreptul lor de a fi difuzate și ascultate în absența mea. Cred că neprelungirea licenței Taraf TV este o decizie politică la fel tâmpită și abuzivă ca încercarea amicilor mei de a mă convinge că-mi place, de fapt, Guță. Cred în libertatea de a schimba canalul, de a părăsi incinta și de a nu plăti biletul. Cred că toleranța începe și se termină odată cu libertatea de opțiune. Și mai sper ceva: că putem să depășim crizele astea adolescentine în care ne împărțim în tabere în funcție de muzica pe care o ascultăm. N-a funcționat în liceu, nu văd cum ar putea funcționa acum. În plus, e ridicol.
Pe Vlad îl găsiți ad integrum aici.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
