Frumoasă, cochetă şi plină de speranţă, cu o rochie adânc imprimată de parfumuri de mătase şi atingeri fine şi frivole la prima probă. Nu-i de mirare că flecurile pantofului i-au fost răstălmăcite de atâta drum, doar a bătut miez din zi s-ajungă să poată crea o altă mademoiselle, una care să uite de ranchiună şi dorurile depărtării de casă. Trebuia s-ajungă degrabă la una dintre întâlnirile cu colegii, cărora le promisese cu lacrimi de cerneală prin scrisori atârnate de vânt şi ceasuri, că are să vie, să îi vadă şi să le dea din străinismul ei.
Era ceva autentic în ea, dar nu ştia cum să-şi etaleze acea atitudine de lady, era prea prinsă în lumea ei mică şi plină de nesiguranţă.
Drumul-n tren i-a fost asemenea unei mici excursii la bunicii nevizitati de amar de timp. Atentă şi oarecum dusă prin gânduri dincolo de curenţii unei toamne nepăsătoare observă neputincioasă cum se rupea de oraşul ei, cum casa ei devenea doar un punct remotum în sufletul ei. Nu avea ce face, promisiunea la ea e literă de lege şi mai ales că ştia de ceva timp rugăminţile alor ei de a mai trece să se-ncarce cu borcane de zacuscă ș-un aer de copilărie, nu putea să desfacă legământul ce şi l-a făcut în suflet.
Îi era greu să meargă, mai ales că se obişnuise să se-nchidă în pânza ce o cuprindea de atâţia ani în locuri depărtate, friguroase şi totuşi fascinante pentru un suflet ce caută descătuşare. Voia să strige-n gura mare că n-avea cum să ia acele picioare de pseudopode ce i se ţesuseră în suflet şi să le arunce într-un lac, să le înece, să nu le mai vadă sau să le simtă umblând prin toate colţişoarele universului său. Pe-un caiet mic, încă nepătat de gânduri mărunte şi pline parcă de-un antagonism ezoteric în idei, scrisese câteva nume pe care avea să le articuleze voluntar prin coarde sus şi la bariton când avea s-ajungă acasă.
Acel cuvânt acasă îi era prea depărtat acum. Identitatea ei şi-o pierduse de ceva timp, nu ştia de ce loc mai aparţinea sau pur şi simplu paşaportul ei înnoit o mințea fără menajamente. Îi era nespus de dificil să calce pe iarba tăiată proaspăt de ceva săptămâni, pe locuri nestrăbătute de când era ea domnişoara casei şi făcea ce-i poftea sufletul.
Doamne, şi câte ieşiri de lacrimi avea pe obraji. Şi cum se mai rostogoleau amărurile de săruri pe epiderm, și-apoi s-ajungă înapoi în suflet, că n-avea cui să le spună.
Colegii o aşteptau nerăbdători să-i cotrobăie prin cufărul de cunoştinţe. Avea să spună multe, dar nu din suflet, avea să fie doar un emiţător fără ipostază poetică. Aceleaşi simptome şi zdruncinări avea să le arunce pe faţa de masă proaspătă din casa alor ei. Nu ştia cum să procedeze altfel. Era doar ea și-un viitor neasigurat. Mai mult de atât nu putea să ofere. O îmbrăţişare şi o asigurare falsă fără bilet de dus-întors, că o mai putea veni să-şi mai tăvălească odată existenţa în puful originilor ei. Nu era uşor, dar avea s-o facă într-un fel sau altul.
”Mai rămâi cu noi!”
”Altă dată, ș-altă dată, ș-altă dată, când va fi vremea mai bună şi inima-mi mai surâzândă.”
Citiţi şi
Idei de cadouri pentru femeile care apreciază rafinamentul
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
