Nu eu te-am căutat, nu eu ți-am cerut să te întorci la mine.
Am fost lângă tine când ai pierdut-o pe Ange, în accidentul acela nefericit. Ți-am înțeles suferința și nevoia de a sta departe de toți, inclusiv de mine.
Am avut ghinionul să descopăr eu cutia ei cu secrete, în seara aceea când m-ai rugat să vin să te ajut să-i împachetezi lucrurile. Am fost martora furiei și disperării tale când ai aflat că ea te-a înșelat ani la rândul. Știu că m-ai urât în momentele acelea, dar ce vina aveam eu? Ai dispărut apoi fără un cuvânt și un an întreg nu ai dat niciun semn de viață.
Și apoi, iată-te, reapari pe neașteptate, zici că între timp ai înțeles că ai fost orb, că n-ai văzut că ea nu te mai iubea și mai ales că nu ai văzut că eu te iubeam. De parcă n-ar fi normal să-ți iubești prietenii de-o viață.
Și zici că ai mai înțeles că numai lângă mine te-ai putea vindeca, că numai cu mine ai putea să fii cu adevărat fericit.
Normal că mi-a plăcut să te văd la ușa mea și să te aud că ai nevoie de mine, după toți anii în care am fost doar “amica” ta, apoi “prietena de familie”, apoi pur și simplu “nimeni”. Cine știe, dacă nu s-ar fi întâmplat accidentul acela nenorocit, poate ai fi avut și tu șansa unei discuții lămuritoare cu soția ta, poate ea și-ar fi cerut scuze, ar fi plâns, tu ai fi iertat-o sau nu, dar măcar ai fi avut momentul tau de adevăr, ai fi putut alege și tu în cunoștință de cauză.
N-am stat prea mult pe gânduri când mi-ai cerut să mă mut la tine, doar știi că acesta era visul meu din tinerețe. Mă gândeam că ne vom întoarce la anii aceia minunați când Ange încă nu apăruse, când plecam de nebuni pe munte, sau când vedeam filme vechi toată ziua, când ne povesteam visele sau ne făceam planuri.
Nu mă gândeam că ai să mă treci pragul casei în brațe, nu mai am 50 de kg și nici tu nu ești prea forțos, niciodată nu ai fost, cu toată masivitatea ta. Dar nici nu mă așteptăm ca, odată intrată în casă, să văd din nou fotografiile lui Ange pe toți pereții, singură sau alături de tine, cu zâmbetul ei neutru ca o reclamă la pastă de dinți.
Mi-au plăcut încercările tale de a pregăti cina pentru mine, dar chiar nu puteai alege altceva în afară de faimoasele rețete franțuzești ale lui Ange? Văd că bei și acum vinul ei preferat, tu nu ai avut niciodată un gust al tău? Paharele ei preferate, modul ei de a împături șervețelele, muzica pe care ea obișnuia să o asculte…
Dar abia când mi-ai oferit inelul cu rubin, aproape identic cu cel pe care-l purta ea la ultima voastră aniversare, am înțeles că a venit rândul meu să fug. Cum de nu mi-am dat seamă că tu nu mai semănai demult cu tine?
Ange nu va pleca niciodată din mintea și din casa ta, din gesturile și din obiceiurile tale. Pentru că tu nu o vei elibera cu adevărat, niciodată.
Așa că plec eu, ce bine că nici nu am apucat să-mi desfac bagajele. Nici nu-ți vei da seama că am trecut vreodată pe aici.
Și nu, nu am să-ți cer iertare pentru asta. Nu eu te-am căutat după un an de absență, nu eu am simulat că mi-a fost dor de tine.
Rămâi cu bine, străine!
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
