Buna lăsase geamurile deschise. Înfloriseră crinii. Miros de tămâie dumnezeiască. Durerea mă uitase pe scaun, dar nu durerea pentru care mă căinau ceilalți, ci o durere cu mult mai cumplită, de impostoare. Iubisem, dar nu atât cât ar fi trebuit, nu iubisem la înălțimea dragostei lui fremătătoare, provocatoare de iureș și de vârtej de lumi.
A iubit și a murit așa după cum a iubit, cu pasiune, neînfricat. Soțul meu. De la venirea de la cimitir Buna se ocupase de tot. Cunoscuții dăduseră din cap a înțelegere, neștiind pe cine să plângă, pe mine sau pe Alexandru. Buna era soacra mea, o soacră cum numai din cărți se mai naște câte una, o dată la un veac. Pe mama și pe tata îi convocase în micuța bibliotecă dinspre șosea. Iar eu, impostoarea, îmi prinsesem mâinile una de alta ca să nu-mi îndes batista în gură, să nu urlu pentru că nu-l meritasem. Alexandru a fost un bărbat frumos, inteligent, generos, a iubit viața cum numai cei ce dau frâu liber inimii știu să iubească. Pe mine m-a divinizat. Vacanțe de vis, brățări de aur, cele mai frumoase rochii, aduse de la Paris, ziare londoneze, intrigi și jazz la New York. Provenea dintr-o familie bogată. Taică-său pusese bazele unei companii producătoare de aparatură medicală. Mână largă, Buna, ca și mine, dădea tot ce nu putea duce pe umeri la săraci. Nu ne-am supărat. De ce nu l-am putut iubi cu toată inima? Impostoareo!
După înmormântare am plecat pentru câteva zile la ai mei. Își ridicaseră o căsuță la țară, lăsând orașul să se mistuie în tinerețe. Câteva zile s-au făcut luni. M-am angajat la Primărie. Treceam pe curat vieți vechi și noi. Buna m-a vizitat de câteva ori, eram singurul copil care îi mai rămăsese, amintindu-mi că lăsasem pentru prea târziu să avem copii. Alexandru voise să se bucure de mine, numai pentru el, numai pentru noi. Impostoareo!
Eram bogată, Alexandru lăsase în urmă o mică avere. Buna mi-a sugerat să ies din cochilia aceea acoperită hulpav de iederă, să plec în vacanță. Am plecat la București, profitând de faptul că trebuia să predau niște acte ale Primăriei la minister. Acolo începuse povestea noastră …
Era seară, îmi aduc cu exactitate aminte. Umilințele își picură cuțitele de gheață în memorie. 5 mai 1991. George a bătut la ușa camerei de cămin. Patru fete-cucuiete locuiam în aceeași cameră, citeam Paris Match, beam fiertură de cicoare și vorbeam despre iubire ca despre un cal albastru, de porțelan. Îl ghicisem prin geamul ușii. A dat drumul cărților pe care le ținuse la piept, cărți pe care le citisem împreună, prin parcuri, pe bănci, prin cofetării deschise melancoliilor de ploi grăbite. A scos din buzunar funda pe care mi-o desprinsese din păr la prima întâlnire. Zăceau toate pe podea, dezbrăcate de secrete. Privirea lui mă găsise vinovată de păcate mai grele decât lumea care îi frângea umerii. A plecat fără un cuvânt.
Săptămânile care au urmat m-au evitat. Mă înghițise o muțenie. Singur Alexandru făcea gălăgie. Mă scotea cu de-a sila la plimbare. Era înnebunit după fotografii, de parcă numai el ar fi știut din ce erau făcute zâmbetele! Nu le mai voiam.
A fost aproape ca reînvățatul mersului, din pași curgea chin lichefiat, răcnet de rană cosmică. Alexandru fusese cel mai bun prieten al lui George. Îl părăsise pentru mine, pentru că nu îl mai înțelegea, pentru că îi repugnau accesele lui de cruzime. George s-a căsătorit după câteva luni, chiar și prin ochii durerii puteam să văd cât de frumoasă era. Eu și Alexandru am fost angajați după absolvirea facultății de tatăl lui. Alexandru, ajutat de ai lui, pietruia pentru noi drumul fericirii. Am fost cea mai scump îmbrăcată mireasă din lume! Impostoareo!
Nu mai fusesem în București de atunci. Alexandru se grăbise să-mi prezinte alte capitale. În primele zile am mâncat pe străzi, de la chioșcuri. Uitasem cât era de bine! Mi-am luat bilet la teatru. Și o rochie nouă, să nu-mi fie rușine. A apărut după a treia bătaie a gongului. Sperasem să împart umbra unui scaun gol. Privirile ni s-au oprit pe o porțiune de timp pe care Dumnezeu uitase să semene uitare. Parte din spectatori întorseseră deja capetele. În teatru, intrigile scutură aerul de praf. M-am ridicat să plec. M-a prins de mână, s-a rugat să amân.
-Nu înțelegi, am distrus viața unei femei căreia i-am promis s-o iubesc? Trebuie să aflu adevărul. Stai!
Teatrul se juca și pe scenă, și în culise, și în sală. La un moment dat chiar am avut impresia că actorii își domoliseră rolurile ascultându-le pe ale noastre. Aerul rămăsese cu un nod în gât, temând lacrimile ce amenințau să se reverse. La pauză am plecat, alergând pe străzi ca doi nebuni, bolborosind neînduplecați. Am obosit în fața unei cafenele. Se făcuse frig. Sufletele, zbătându-se, lăsaseră în urmă culcușul de pene.
A comandat o cafea. Mie mi se făcuse dor de apă, apă care să mă spele pentru a doua oară de muțenie.
-Iartă-mă, trebuie să știu. Alexandru mi-a spus că în timp ce pe mine mă amăgeai cu iubire necomplicată lui îi încălzeai patul. Mi-a dat scrisori, unele atât de pline de amănunte încât am sângerat. Mă dureau toate câte ți le spusesem, șoaptele, privirile. Mă durea iubirea. Știi cum e să te doară iubirea? Mi-a arătat fotografii în care îi zâmbeai așa după cum îmi spuneai că zâmbeai doar pentru mine …
-Alexandru a murit. Într-un accident de mașină … Ce-ai spus?
Alexandru cu aparatul de fotografiat în parcul pe unde mai ieșeam cu fetele să mâncăm înghețată, vată de zahăr, gogoși …
-Un zâmbet pentru George, promit să livrez!
Alexandru întrebându-mă despre ce a mai rămas din iubire prin cărți, pretinzând că nu pricepe, alintându-se că fără mine și fără George nu ar mai fi crezut în nimic …
Pe George l-am lăsat plângând. Alexandru fusese soțul meu, cel care mă iubise, cel care oprise lumea în loc, fie și numai pentru o secundă, pentru mine. De ce n-am putut să-l iubesc la fel de mult? Acum venise timpul să mă revanșez, să am încredere în iubirea lui frumoasă, mare cât pentru amândoi.
Buna mă aștepta la ai mei acasă, cu un cufăraș de lemn de nuc la subraț. Înăuntru erau fotografii din studenție și câteva scrisori rămase netrimise, de care nu mai fusese probabil nevoie, niște scrisori ca niște cuțite care ruginiseră așteptându-și rândul la ascuțit.
-Știai? am întrebat-o.
-N-am știut. Înainte de a vă căsători a mutat parte din lucrurile lui la noi în garaj. Pregătea casa pentru tine. Le-am găsit din întâmplare. L-am implorat să-ți spună, deși știam că l-ar fi ucis. Soarta a făcut-o pentru el. Nu-l blestema, te-a iubit cum numai el putea să te iubească, fără să-i pese!
Cu George am înnădit toate trențele de pe durerile lumii. Buna a rămas alături de noi, ca să ispășească, așa cum le spunea copiilor când se arătau năzdrăvani.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
