Nu bijuterii, nu blănuri, nu pantofi, poşete sau antichităţi. Parfumuri. Mama mea a adorat întotdeauna parfumurile. Florale, dar nu dulci, suave, dar nu insignifiante, magnetice, dar nu strivitoare. Franţuzeşti, italieneşti, americane şi elveţiene, sticluţele ei sunt printre reperele sigure ale primilor mei ani. Din lipsă de spaţiu, mama nu avea o masă de toaletă sau o etajeră în baie pe care să şi le păstreze, şi atunci ele populau un raft în şifonierul supradimensionat din camera mea, alături de casetele cu mici fleacuri preţioase. Pentru ea, parcă mai valoroase erau licorile adunate în flacoane fanteziste, care îşi sporeau numărul prin amabilitatea unor prieteni care, în acei ani 80, aveau privilegiul de a trăi… în altă lume decât noi.
Periodic, câteodată în week-end-uri, mama îşi scotea toată colecţia afară şi le inspecta ca un chimist: care se împuţina, care îşi mai volatilizase aroma, care trecea în eşalonul premium, care decădea la parfum „de toată ziua”. Atunci se năşteau iubiri fulgerătoare şi antipatii de durată. Atunci se făceau comparaţii şi se alegeau parfumuri de cursă lungă, în detrimentul unor comete care stăruiau sub ureche sau la încheietura mâinii cât un gând fugitiv. Şi tot atunci s-au câştigat mirosuri drept carte de vizită, care au rămas identitare până azi şi cărora, în timp, li s-au adăugat doar alte câteva. Puţine.
O vreme, mama a cochetat cu ideea de a deveni femeia unui singur parfum. Ştiu că le admira întotdeauna pe cele care îşi alegeau o formulă şi îi rămâneau fidele à la longue. Pe de altă parte, tot ea se întreba, cu vinovată complicitate, dacă nu e păcat să îţi imunizezi nasul şi personalitatea la atâtea şi atâtea alambicuri fermecate? Aşa se adunau mai multe, mai altfel unul faţă de celălalt, iar pe cine se întreabă astăzi de ce parfumul are o aşa mare importanţă pentru mine, îl trimit să cerceteze raftul din şifonierul mamei – cerul olfactiv al copilăriei mele. Atunci şi acolo au fost surghiunite Diorella şi Diorissimo în categoria „prea dulci”, iar Anaïs Anaïs a câştigat pariul cu zilele proaspete de primăvară. Farouche şi L’Air du Temps au jucat pe cai mari, Fidji a fost o prezenţă meteorică, Youth Dew nu a fost descifrat niciodată în totalitate, iar Magnolia şi-a pierdut petalele mai repede chiar decât în natură. Madame Rochas, pe de altă parte, Cabochard şi legendarul Fleur de Rocaille au pregătit terenul, în stil mare, pentru Poison (o pasiune devastatoare, o vâlvătaie care s-a stins repede), Krizia, Calèche şi enigmaticul Blue Moon, un parfum obscur elveţian despre care nici nu ştiu dacă se mai fabrică, dar care intra într-o poveste frumoasă şi în capitole diverse cu pielea mamei.
Îmi aduc aminte ca azi ziua în care a primit prima sticlă de Opium de la un amic medic din RFG. Flaconul brun, compact, modernist, cu micul hublou în care vălurea poţiunea de culoarea whisky-ului de calitate. Dopul de sticlă mată, masiv şi plăcut la atingere, care elibera ceţuri brumate cu iz de şampanie, de Orient şi de seducţie din care eu, un ţâşti-bâşti, trebuie că nu înţelegeam mai nimic. Îmi mai aduc aminte şi ziua în care, fatalitate, o prietenă imprudentă a apucat sticla de dop şi peste jumătate din vrăjitoria aia demnă de Circe s-a risipit pe jos, spre oroarea nefericitei femei, care s-a făcut nevăzută la faţă ani de zile. O, cum aş putea să nu mai ţin minte mirosul de Opium, impregnat anotimpuri la rând în mocheta din camera mea? Greu, decadent, Sheherezadă a pierzaniei într-o picătură. La fel de îndrăzneţ, de dur şi de arogant a fost şi primul Kenzo, astăzi vintage, în flaconul-floare ca de alabastru, cu amintiri de pudră, de boudoir, de cocon feminin.
Până la urmă, însă, mama a fost şi este femeia unui singur parfum. Este mirosul care, numaidecât şi în orice colţ al lumii, mă duce la ea, complimentul pe care o altă aficionada i l-a făcut cândva: „ştiam că eşti aici, am simţit urma de Magie Noire”. Îl simt şi îl recunosc şi azi, în săli de operă, la recepţii sau, la ocazii excepţionale, chiar pe mama, un filtru ambiguu cu reminiscenţe de basm arab, de noapte în deşert, de curtezană sălbatică, o mireasmă feroce îmblânzită de etichetă, de surdina distincţiei, estompată de civilizaţia occidentală. Un animal de pradă captiv într-un sofisticat magazin parizian, unde a învăţat să meargă în vârful picioarelor, dar nu a uitat să-şi arate colţii. Un parfum ca un pumnal de oţel ascuns în cea mai molcomă teacă de catifea, în siajul căruia merită să rămâi.
Pe toată durata copilăriei mele, ultimul lucru pe care mama îl făcea dimineaţa devreme, înainte de a pleca la serviciu, unde trebuia să fie frumoasă şi elegantă, era să se parfumeze. Intra tiptil la mine în cameră, scotocea discret după vreo sticluţă, şi, secunde mai târziu, aerul nevăzut al rămăşiţelor mele de somn se colora cu noi mozaicuri de imagini. Apoi, foşnetul înmiresmat al prezenţei sale, poate o mângâiere pe obraz şi uşa se închidea. Cred şi azi că o femeie care foşneşte puţin a parfum ştie să mângâie mai bine.
Vă invit să citiţi şi O poveste foarte personală a pafumurilor.
Citiţi şi
Lăcrămioara DIOR – noroc și eleganță
Dior J’adore Infinissime – un înveliș al încrederii
Parfumuri pentru dive – La Collection Privée DIOR
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
