Mi-am promis mie că, atunci când tu o să fii doar un trecut trist şi prea dureros ca să-mi mai amintesc de tine, o să-ţi scriu o scrisoare…
În ultimul timp m-am tot întrebat de ce a trebuit să te cunosc, să te iubesc. Ce m-a făcut să te iubesc atât de mult? Nu erai vreun Făt Frumos cu cal alb, nici măcar o maşină nu aveai, ca să zici că mi-ai luat ochii cu ea.
Apoi, căutănd în suflet, mi-am dat seama că te iubeam pentru cine mă făceai să fiu când eram cu tine, pentru ceea ce simţeam, pentru zâmbetul tău cald şi sincer, sufletul tău pur şi curat, încrederea totală pe care o aveam în tine când doar mă ţineai de mână. Credeam că absolut nimic rău nu mi se putea întâmpla dacă tu mă ţineai în braţe.
Ca o ironie a sorţii, acum nu te mai iubesc exact pentru opusul a ceea ce simţeam odată. În locul zâmbetelor, mi-ai dat lacrimi, în locul fericirii, prea multă tristeţe, iar în locul încrederii oarbe în tine ai lăsat o mare repulsie. Din acel băiat pe care îl iubeam, neştiind cât de mult însă, ai devenit un bărbat care se află la mii de kilometri distanţă de ceea ce înseamnă pentru mine un bărbat.
Ai devenit unul dintre cei care caută un strop de iubire în braţele unor femei imorale, un bărbat care îşi lasă zâmbetul cumpărat de lucruri primite de la femei cu bani, un bărbat care îşi calcă în picioare sufletul ca să pară fericit.
Apropo, mai ai suflet? Nu l-ai rătăcit printre atâtea aşternuturi reci? Nu te-a părăsit supărat că l-ai murdărit de atâtea mâini nedorite? Nu ţi-a reproşat că nu îl asculţi niciodată şi nu te-a pus să te priveşti în oglindă? Să-l vezi cât e de trist şi nefericit? Ţi-ai privit vreodată ochii să îi vezi cât de goi sunt? Sau zâmbetul, ca să-l vezi cât de fals e?
Dar, în ciuda a toate, te felicit! Ai reuşit să distrugi toată iubirea aceea mare, oarbă şi încăpăţânată pe care ţi-o purtam. Ai reuşit să-mi faci sufletul să plece capul şi să recunoască faptul că s-a înşelat asupra ta, că s-a încăpăţânat să te vadă om bun, curat şi sincer. L-ai făcut să se ascundă într-un colţ neştiut să-şi lingă rănile. Dar şi aşa, fără suflet, m-ai eliberat de iubirea bolnavă care m-a distrus puţin câte puţin. Aşa că te felicit încă o dată pentru că te-ai descurcat minunat acolo unde eu am tot dat greş. Am încercat să nu te mai iubesc, m-am enervat, m-am privit de atâtea ori plângând, mi-am urât inima, i-am dorit moartea în nenumărate rânduri.
Însă tu, calm şi liniştit cum te ştiam, ai reuşit, dându-ţi la o parte masca pe care eu o iubeam atât de mult, crezând în ea. Ţi-ai lăsat la vedere adevăratul chip, sufletul fals şi ochii goi, incapabili să iubească altceva în afară de propriul orgoliu. Şi m-am speriat de ceea ce am văzut, nu mi-a venit să cred că ăsta eşti tu cel real şi nu cel pe care eu credeam că îl cunosc, că nu erai ceea ce eu iubeam atât de orbeşte. La început, m-am amăgit, crezând că eşti doar un pic rătăcit şi că, în cele din urmă, o să te regăseşti pe tine, pe noi… Dar nu, tu te-ai afundat mai mult în întuneric.
Şi treptat am renunţat la iluzia pe care am crezut-o marea mea iubire, sufletul pereche. Întâi m-am revoltat, crezând că cineva ţi-a luat locul, am tras de tine să te aduc pe drumul cel bun, ţi-am oferit mai multă încredere, mai multă iubire, mai multă iertare… Degeaba, pentru că cel de acum eşti adevăratul tu, iar ceea ce eu iubeam era doar o amăgire, o iluzie, o simplă proiecţie a minţii mele. Şi, în locul tuturor sentimentelor mele încurcate şi încăpăţânate, a rămas doar mila, cel mai urât dintre toate. Îmi este milă de tine, de ceea ce ai făcut şi continui să faci, de nefericirea ta, de falsele tale momente de bucurie, de nehotărârea ta care nu te va lăsa vreodată să fii fericit. Mai ţii minte ultima dată când te-am întrebat dacă mai vrei să fim împreună? Mi-ai dat un răspuns sub forma unei întrebări: tu crezi că e bine? Eu da, am crezut că era bine, însă tu o să rămâi cu întrebarea asta mereu în minte.
Şi îmi este milă şi de drumul pe care îl urmezi, dar e numai şi numai alegerea ta…
Închei acest capitol din viaţa mea acum şi-ţi dăruiesc toate amintirile cu tine, toate momentele frumoase petrecute împreună, toate speranţele şi visurile mele. Îţi dăruiesc toate gândurile legate de o familie, cu bebe, căsuţă şi căţel. Îţi dau înapoi toate neîmplinirile sufleteşti pe care mi le-ai oferit, toată neliniştea şi neîncrederea pe care m-ai făcut să le simt. Îţi ofer toate frustrările mele legate de oameni, toate iluziile spulberate legate de iubire şi tot ce ai însemnat pentru mine cândva.
Guest post by Fluturele Visător
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
