Acomodarea afectivă a trupurilor stă pe buzele tuturor sufletelor aflate în căutarea mărginimii simţurilor. Iubirea este o cădere din pod a nădejdii de-a fi luat la rost cu mângâierea, o retrocedare a palatului culturii inimii – înstrăinate în îmbrăţişările apuse ale mamei. Iubirea este o promisune arhaică a înrostuirii unui timp vulnerabil, cel al netrăiniciei pământeşti. Dezporumbată cu alaiul ei de promisiuni deşărticioase, iubirea vine să spulbere sentimentul de găinaţ al însingurării nedezmierdate. Iubirea este o uşcheală a hilarităţii, genială îmbărbătare a râsului până la urechi de unul singur prin pijamalele dimineţii pustii, după o înnoptare îmbrăţişată. Iubirea duce cu sine seminţele genelor care se doresc exilate într-o proaspătă fiinţare. Bărbaţii îmbrăţişează femei care-şi dezbrăţişează iubirea în naştere de prunci, într-o veselie a vieţii care-şi face loc printre mormintele amurgului. Când crezi că nimic nu te mai poate surprinde, cad peste tine – cu cerul lor de mătase – îndrăgosteala, pulsul dezlânat în vene, somnul de noapte acompaniat de şuieratul acceleratului unor trupuri care dau să se cuprindă, fugărindu-se, în nemiloasa alergare a atingerii pe câmp.
Pudişti ai singurătăţii, oamenii visează să fie zvântaţi în acordurile fine ale mângâierii, lăsându-se pradă toropelii unui somn care le îngemânează faldurile sufletului frământat. Trupul se poartă ca o cetate dornică de a fi asediată, cucerită, triumfată. Sufletul se scoate la soarele dialogului de seară al destăinuirii, în speranţa aflării unui om în stare să-ţi însoţească preumblarea prin lume. Şi, odată aflat, aproapele tău iubitor devine supapa liniştii tale, viaţa ţi se cuprinde în rost, amurgul de dimineaţă îşi regăseşte seara pierdută. Iubirea este o poveste, un val al basmului, ţărmuit omului care nu este dispus să-şi destănuie profunzimile necuvântătorilor.
Iubirea este un fals în acte al ascetismului, o tulburare a liniştii dintâi, o scufundare fără de costum în apele papilelor afective. Iubirea este falsul profet al purităţii, dezţărmurirea unui trup care a fost neumblat în mângâiere şi nu mai este.
Iubirea este paradisul nefiscalizat al bucuriei, râsul de-un veac al patriarhilor, cozonacul proaspăt al alintării.
Oamenii ne iubesc în felul lor: unul cu o repezire a îngrijorării, altul cu o aducere aminte a zâmbetului, cu o cafea îndulcită cu lacrimi de nădejde, o ploaie de trandafiri ai privirii care-ţi mângâie chipul. Omul poartă cu sine o gramatică a iubirii, moştenită de la buni şi străbuni, de la părinţii mult prea infideli tinereţii sau, mai curând, de la neîntâlnirile întru dragoste cu toţi cei care aproape că l-ar fi iubit dacă ar fi fost altul, poate mai înalt, poate mai misterios, mai încultivat cu rostul bun al mângâierii sosite la timp şi al vorbei care se pricepe să sărute auzul.
Iubirea porneşte la drum cu iluzia purităţii: totul în jur este alb, de la trupul nedesfăcut până la visele nepătate de sânge. Se visează ani îndelungaţi la chipuri care nu se dau răsărite în vieţile noastre, la trupuri care, în imaginaţia prea copilăroasă, nu au altă chemare decât aceea de a ne cădea în braţe, între umeri, între coastele singurătăţii, între paharele ciobite ale speranţei de-a fi luaţi la vale cu fericirea.
Se porneşte la drum cu emoţie, cu nădejde, cu ochi pironiţi pe Cer. Aproape că ne promitem să ne metamorfozăm în sfinţi, numai de dragul de a fi iubiţi. Ne închipuim transfiguraţi de cele dintâi îmbrăţişări, de vorbele căzute pe o escadrilă de buze scoase la raport special pentru a ne însoţi mintea şi trupul. Ne dorim ca iubirea pe care urmează să o traversăm, la momentul potrivit – ca şi când ar exista un moment potrivit, în ziua în care suntem cel mai atent încheiaţi la costum – ca şi cum ar exista un ceas anume în care să ne punem cel mai bine în valoare fiinţa, în secunda în care din inima noastră se slobozesc cuvinte de har şi graţie – ca şi cum ar exista un moment anume, unicat, în care mintea noastră să fie în stare să rostească cuvântul potrivit, persoanei potrivite, la timpul cel mai bun al zilei fiinţei pe care credem că dorim să o avem alături de noi un ceas, un anotimp, un timp…. – ne dorim ca iubirea pe care urmează să o traversăm să fie de cea mai frumoasă plămădire.
Foarte rar apare câte un suflet care ni se pare a se potrivi străfundurilor necunoscute ale fiinţei noastre – prin aerul pe care ştie să şi-l lege la gât, prin mâna pe care se pricepe să o domolească pe lângă trup, prin ţărmuirea unui zâmbet sau, mai curând, prin alunecarea decentă a umbrei pe asfalt. Pentru că iubirea nu are curaj dintru început să privească direct în trupul celuilalt, limitându-se la contururile neaprinse ale umbrei – mai ales pe seară, când umbra celuilalt prinde a se destrăma, umplându-se de întuneric.
Şi nici nu ştii precis cum arată întruparea îndrăgostirii tale, poate are chiar sânul pătrat, dar nu importă, în cele dintâi raze ale îndrăgostirii nicio scădere nu este îndeajuns de pronunţată spre a-ţi alunga dorinţa de a poposi, cât mai des, în vorbirile celuilalt, în notiţele pe care şi le aruncă la coşul de gunoi al zilei ce-a trecut.
Întru începutul iubirii, pare că celălalt nici nu are trup, nu vrei să ştii că prin el se scurg sângele şi rămăşiţele amiezii, şi, mai ales, că poartă însemnele de neclintit ale sexului său. Totul trebuie să fie, în conştiinţa ta îndrăgostit-metafizică, serafic, transcendent, fără umbră de cangrenă fizică. Nu contează că mai târziu vei ajunge să te împiedici, să te împotmoleşti sau, dacă ai noroc, să te aripeşti în trupul celuilalt, pe care vei căuta să-l dezghioci de pe coceanul sufletului, să-l frămânţi în ceaunul trupului tău dezblânzit de aşteptări; acum, în firavul concert de violă al săruturilor care dau să se nască peste inimile voastre, sunt poftite înlăuntru numai şoaptele tandreţii, ale bunului simţ senzual.
Iubirea vine peste noi dintr-o neatenţie a singurătăţii, într-o zi în care nu am mai vegheat cu destoinicie asupra singularităţii inimii noastre, poftind înlăuntrul fiinţei herghelia de gânduri, iluzii, aşteptări şi dorinţe ale unui străin. Aşa de repede sunt desfăcute bagajele sufleteşti ale îndrăgostelii, încât ţi se pare că nu mai poţi să dai pe nas o respiraţie în absenţa omului care ţi-a luat inima şi, odată cu ea, gândurile, talpa dosită a piciorului, pulpa groasă a bucuriei – erai singurul martor al sângelui tău şi deodată, aproape fără de veste, ţi s-a strecurat în buletinul pieptului o nouă identitate sufletească.
Mai târziu, inevitabil, vor rodi peste noi ploile; şi nici nu se va şti din ce parte va bate vântul, şi dincotro vor da să cadă lacrimile …
În fapt, niciun om nu ştie ce este cu adevărat iubirea. Mai mult, sunt foarte puţini dintre cei care se pricep să iubească. Nu am întâlnit niciun om în stare să-şi lepede haina sinelui, spre a se hotărnici pe sine în sufletul celuilalt. La origine, iubirea este o flămânzeală egoistă: a fi secondat de un om, a fi prilvilegiat cu mângâierea, a trăi sentimentul că viaţa ta este luată la rost cu sensul de însoţirea cu un suflet care îţi poate pătrunde nestingherit intimităţile, a-ţi lua gândul de la moarte, a te potrivi mersului lumii. Sigur, în aceeaşi măsură, iubirea poate deveni o libertate a altruismului: a nedormi pentru un alt om, a-i prelua în adăpostul braţelor tale îngrijorările şi înfrângerile, a-l feri de vacuum-ul de sens al vieţii, a veghea asupra înrudirii inevitabile cu moartea.
Iubirea este o garanţie împotriva deprivării cu rostul de a te găsi în viaţă şi de a o (în)dura. De cele mai multe ori, oamenii se mulţumesc cu o iubire imperfectă, şchiopătată, poate strigătoare la cer – din teama de a nu fi lăsaţi să ducă de unii singuri povara de a trăi. Dincolo de minciunile pe care oamenii şi le vând unii altora, a te găsi în viaţă şi a fi nevoit să trăieşti este una dintre cele mai dure probe ale psihicului uman. Fapt pentru care, majoritatea oamenilor ajung să răspundă acestei provocări adoptând comportamente deviante: de la îngheţul inimii şi până la egoismul feroce, de la mâna pregătită să înşface pumnalul şi până la implicarea voluntară în acte de corupţie, viol şi prigoană emoţională, vasta majoritate a oamenilor nu fac decât să reitereze, prin vieţile lor, modelul natural, animalic, de a subzista. Oamenii se pricep cel mai bine să inventeze circumstanţe atenuante pentru lipsa lor de umanism; foarte rari sunt cei capabili să recunoască în ei înşişi pasajele de josnicie, de brutalitate, de păgânism al conştiinţei. Contrar a ceea ce spune Goya, nu somnul raţiunii naşte monştri, ci raţiunea însăşi: omul este singura vietate din natură care gândeşte, planifică, orchestrează răul.
La fel se întâmplă şi în iubire: pe cât de înălţătoare (atunci când este împărtăşită), pe atât de prădătoare de emoţii pozitive poate deveni iubirea atunci când este refuzată, amânată sau, pur şi simplu, inferioară aşteptărilor. Sigur, omul este singurul animal din natură care se pricepe să mintă, fapt pentru care, arareori, găseşti în el clipe de odihnă a sincerităţii. Iubirea, fiind compusă din emoţie şi carne, îşi bifurcă valenţele distructive spre suflet şi spre trup. Atunci când sufletele sau trupurile celor doi nu se potrivesc, nu se mai potrivesc, oamenii, în loc să fie sinceri şi să stea la masa raţiunii, descoperă prilej de a-i imputa celuilalt nefericirea. Ipocrizia este atât de consistentă în om, încât acesta nu are bunul simţ de a pune cărţile pe faţă; se aşteaptă doar prilejul potrivit pentru a înşela, pentru a părăsi, pentru a găsi o nouă oază destinată propriei plăceri.
Cât timp oamenii nu vor avea inteligenţa şi deschiderea emoţională de a discuta inadvertenţele – fireşti – ce se ivesc între ei, vor inventa prilejuri exterioare care să joace rolul de acuzatori ai unei iubiri care stă să-şi dea sufletul. Iubirea nu este numai metafizică, este extrem de fizică şi extrem de bine dozată din punctul de vedere al viscerelor. Oamenii iubesc nu atât metafizicul din noi – vastitatea sufletului nostru impalpabil -, cât mai cu seamă ceea ce se poate vedea, pipăi, mirosi, sorbi cu buzele.
Iubirea este o negociere a intereselor afective şi a viselor ancestrale bine plasate în genele fiecărui sex: de la plămădirea de copii şi până la modul de raportare la Dumnezeu, orice respiraţie se scoate la intervalul evreiesc al negoţului. Pentru a şti să iubeşti şi, mai ales, pentru a izbuti să fii iubit, trebuie să devii un bun negociator: mai întâi cu subiectivitatea ta, apoi cu subiectivitatea celuilalt. Iubirea este un târg, o înţelegere, o învoială a dezînsingurării. Dacă omul ar fi sincer cu sine şi cu celălalt, trăinicia ar fi, cu adevărat, un atribut al iubirii. Şi, mai ales, dacă ne-am asuma cu demnitate şi inteligenţă subsolurile fiinţei noastre…
Citiţi şi
Ai vorbit vreodată la telefon, în miez de noapte, cu un străin?
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
