Eram în ultimul trimestru din clasa a VI-a şi, a doua zi după ce ni s-au adus rezultatele la teza de la matematică, mama unei tute ce luase 4 a venit supărată foc la şcoală.
-De ce i-aţi dat 4? a luat-o pe profesoră la rost. Nu vedeţi ce frumos a scris subiectele? Cum să nu-i daţi măcar nota 5?
-Dar la matematică nu se punctează caligrafia, doamnă, i-a replicat profesoara.
Şi nu i-a dat.
Bineînţeles, mama respectivei tute nu era singura convinsă că puiul ei era mult mai răsărit decât arătau rezultatele. Patosul acelui urlet înnebunit era apanajul multor părinţi ce credeau că au dat naştere unor mici genii. Genii care acum culeg harnici căpşuni pe meleagurile însorite ale Spaniei, dau voiniceşte cu barosul prin Germania, pun artistic gresie în reşedinţele din vechile oraşe-stat italiene, sunt nişte străluciţi assistant manageri la corporaţii de top sau fac taximetrie în micul, dar cochetul (glumă!) Paris.
Ok, asta e o realitate nici pe departe demnă de a fi luată în răspăr, dar foarte departe de genialitatea constatată în primii ani ai vieţii, care, ciudat, îndată ce-apar coşurile adolescenţei, începe-a fi suptă de forţe gravitaţionale imense… până ce – oamenii de ştiinţă încă lucrează la rezolvarea misterului – copiii geniali de-altădat’ sunt nevoiţi să realizeze că, din perspectiva administrării acelei inteligenţe fenomenale ce-i uluia pe părinţi la începuturi, nu le-a mai rămas decât cantitatea necesară să se plimbe apatici de la o slujbă la alta, să plătească rate în stânga şi-n dreapta, să meşterească alţi plozi – geniali şi ei, clar; e trecut în blazonul fiecărei familii să dea naştere unor asemenea specimene – şi, mă rog, alte chestii ce reflectă un mod de a-şi petrece restul vieţii în limitele unui banal cuminte, pe placul soacrei.
Pân-atunci, însă, păzea, căci s-a inventat facebook-ul, locul ideal unde părinţii iubitori au dreptul inalienabil să ridice vlăstarelor abia născute ale familiei un soclu virtual încă din faza de ţânc a existenţei lor!!
Dileala părinţilor ce-şi expun în exces copiii pe facebook poate nu e deloc vizibilă întrucât, fiind îngrozitor de mulţi tătici & mămici dedaţi acestei dileli colective, s-a creat aparenţa unei normalităţi a acestui fenomen de masă.
Astfel, sub imperiul unei revărsări de like-uri, mămicuţele & tăicuţii ajung să considere postarea până la damblagire a pozelor şi întâmplărilor cu copiii un demers firesc şi inofensiv, dar mai ales unul obligatoriu, de parcă mulţi prieteni din lista lor de FB şi-ar fi creat conturi numai din curiozitatea de a afla ce boacăne au făcut plozii lor! Şi mulţi, întrucât wunderkinderu’ e creaţia proprie, ajung să creadă – prin aiurelile pe care le rostesc aceştia – că… de fapt, nu prea ştiu sigur ce anume cred ei când aleg să-şi irosească timpul cu aşa ceva, însă un lucru e cert: asemenea părinţi dovedesc, cum spunea Saul Bellow, “un tropism de insectă cand vine vorba de publicitate” prin scoaterea la înaintare a ţâncilor. Mulţi îi utilizează drept instrument spre a atrage atenţia asupra lor. Sunt un fel de carte blanche care să-i menţină în atenţia publicului. Dacă n-ar fi copiii, ei n-ar avea ce posta. Dacă n-ar avea ce posta, lumea nu ar mai şti că există sau ar uita de existenţa lor. Dacă s-ar întâmpla asta, fireşte că pentru lume ar fi un lucru înviorător, dar nu şi pentru ei.
Prin urmare…
Părinţii dau cumva naştere unor copii super drăgălaşi, super haioşi şi super inteligenţi, atât de inteligenţi şi drăgălaşi şi haioşi încât, zi de zi, spun nişte chestii super inteligente, super haioase şi super drăgălaşe încât ţie, ca părinte, îţi stă mintea-n loc şi vrei să le stea şi altora?
Ia să ne gândim: ce soluţie la îndemână ar putea găsi?
Păi, hmmm, te duci imediat la calculator şi scrii: “Miruna a zis astăzi că…” şi spui ce chestie nostimă a zis Miruna. Din aşa ceva, de regulă, se strâng like-uri ca popa, ce conţin (în subsol) confirmarea că Miruna este, într-adevăr, pe cât de inteligentă, haioasă şi drăgălaşă cât bănuiau mămica şi tăticu’ că este!!!
După care, afiliindu-se principiului dominoului, alte tipe şi tipi, furaţi de tot acest haz nebun cu Miruna şi Matei, vor descoperi la rându-le, îndată ce vor deveni mămici&tătici, că şi ai lor kinderi spun chestii super haioase, drăgălaşe şi inteligente şi, în contrapartidă, vor începe să se ia la întrecere cu cei care au dat tonul pe lista lor de facebook cu nostimadele copiilor, ieşind la interval cu fotografii, cu ce i-a zis sufleţelul meu lu’ bunica şi altele.
Iar dacă el, ca părinte, dă like unor chestii postate de părinţii altor copii, dar când el postează comentariile copiilor săi nu-şi primeşte like-urile înapoi… păi, prost să fie dacă mai intră vreodată pe pagina îngâmfatei cu urâtul ăla de copil saşiu! Plus că ce spune plodul ei e, de departe, mult mai haios… şi, dacă strânge numai 18 “Muahaha”-uri, “Bun să-l pui pe rană!”, “Big like”, “Ce mândră tre’ să fie mă-sa!”, e numai fiindcă el, părintele, mai şi munceşte, nu stă toată ziua pe facebook să cerşească like-uri, daaaa?
Când văd pe wall propoziţia “Eram azi cu fiemea…” nu ştiu unde, urmată de o povestioară în care “fiesa” a făcut iar o năzbâtie sau a zis iar ceva juma’ hazliu, juma’ mult-prea-inteligent-pentru-un-copil-de-vârsta-ei, se opreşte cratima-n mine. Îmi vine să-i scriu lu’ Zuckerberg să-l rog să-i desfiinţeze contul. Să văd: cum se va mai descurca părintele dacă nu va mai putea scrie nici un cuvinţel despre “fiesa”? Ha? Oare va face atac cerebral? Se va apuca de grădinărit? Va căuta să dezlege paradoxul lui Fermi? Se va înscrie, de nervi, în partidul lui Oprea? Sau îşi va crea alt cont, unde va continua încăpăţânat cu postările acolo, în numele libertăţii de expresie a tuturor kkturilor?
Dacă mă întrebi pe mine, părinţii ăştia sunt niţel într-o dungă. Iar fanii lor dedicaţi, ce se entuziasmează non-stop într-o avalanşă de like-uri la fiecare năzbâtie a Mirunei, pe urmele părinţilor.
Dar pe mine nu mă-ntreabă nimeni.
Şi e mai bine, poate.
Citiţi şi
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Dispariția lentă a unei platforme de socializare și posibilitatea ca tu să devii CEO
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
