Să te autodisprețuiești zilnic, pentru ca în golul lăsat în tine să poată încăpea Dumnezeu. Asta spunea Petre Ţuţea. Fericiţi sunt, cred, cei care înţeleg sensul acestor cuvinte. La fel cum cred că sunt foarte puţini cei care o fac. Una dintre categoriile de oameni pe care nu îi suport, alături de proşti şi mincinoşi, sunt lăudăroşii. O specie din ce în ce mai evidentă şi pe aici, în spaţiul online. De departe, cei mai frumoşi şi modeşti oameni pe care i-am cunoscut sunt oamenii cu adevărat de calitate superioară, cei care au realizat multe, dar care nu simt nevoia să epateze cu reuşitele lor. În schimb, cei care nu au realizat niciodată ceva notabil şi nici nu vor realiza, cei care nu au nimic de povestit pentru că nimic nu este interesant în viaţa lor, dar au dorinţa de a se ridica la „standardul” cerut, se apucă şi vând gogoşi, cozonaci chiar. Există şi acea categorie de oameni care, încurajaţi fiind de unele succese obţinute, vor să le evidenţieze cu orice preţ.
Un complex de inferioritate, desigur.
Din păcate, mândria este definită în societatea noastră ca o calitate, de cele mai multe ori. În realitate, mândria are ca substrat o problemă sufletească, generând un fals sentiment de superioritate şi o încredere exagerată în sine. Un suflet mândru este neliniştit şi concepe o persoană care se laudă singură, care nu este capabilă să înveţe din experienţă şi foarte frustrată.
Un subiect sensibil, evident, pentru sărmanele ego-uri deghizate în modestie şi umilinţă.
Religia spune că lauda de sine şi judecarea celorlalţi sunt două dintre cele mai comune obiceiuri ale noastre. Cât de simplu este să-ţi scoţi la înaintare „virtuţile” şi să spui: „nu e altul/alta ca mine!”. Desigur, tu poţi spune orice, că eşti cinstit(ă) şi corect(ă), că în viaţa ta nu ai făcut niciun rău, că nu poţi fi precum cei pe care îi consideri/judeci răi. Problema este: te-a întrebat cineva? Nu? Şi atunci de ce simţi nevoia să spui asta tuturor? Dacă e adevărat, e suficient să o știi tu, dar când simţi nevoia de a te „lăuda”, de fapt, nu crezi o iotă din ceea ce spui şi încerci să te convingi singur(ă) că aşa e. Este inutil să spui altora cum eşti tu, când, de fapt, ar trebui să ţi-o spui ţie!
Este adevărat, uneori, este necesar să îţi expui calităţile. Şi o faci atunci când vrei să promovezi ori să obţii un loc de muncă. Însă, apreciindu-te prea mult, rişti să fii considerat un complexat.
Mă amuză concluzia la care au ajuns specialiştii, deşi o împărtăşesc, şi anume că laudele sunt o sursă de plăcere, de autosatisfacere, la fel ca mâncarea, banii şi sexul, lucru care ar putea explica de ce unii oameni depăşesc măsura şi devin lăudăroşi, caută complimente la fiecare pas şi deseori devin agresivi prin impunerea propriilor calităţi. Astfel de oameni au certitudinea că nu au nevoie de nimeni, că deţin adevărul suprem şi că sunt cei mai inteligenţi oameni de pe planetă. Totul, având la bază o confuzie gravă. Pentru că au auzit/citit, că a avea încredere în sine este un lucru extraordinar. Da. Aşa este. Dar a confunda mândria exagerată cu încrederea în sine este aberant şi înjositor pentru aşa zisele minţi luminate. Este doar o dovadă de aroganţă şi dispreţ faţă de cei din jur, fără de care, să fim serioşi, nu ar fi putut realiza nimic!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
50 de fete din opt sate au participat la Tabăra fetelor neînfricate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
