România mereu surprinzătoare! Așa suna logoul de țară. Știau ei ce știau. Ne-au copleșit breaking news-urile, titlurile șocante, dezvăluirile cutremurătoare.
Am noroc că la mine știrile ajung mai greu, sunt ecouri estompate ale realităților dure din țară. Dar tot mă afectează. Cunosc sistemul de învățământ. Sunt un avorton de-al lui. Mi-am dat demisia când am înțeles că nu pot să mă adaptez la anumite practici. Cea în care mi se spunea ce note să pun mă deranja cel mai tare. Apoi cum ți se pretind bani, cadourile… un coleg, profesor de matematică, mi-a spus că mai avea un pic și făcea împrumut la bancă ca să satisfacă pretențiile educatoarelor. Cu toate asea, tot am văzut negru în fața ochilor, când am văzut clipul cu învățătoarea târguindu-se cu părinții. Jenant.
Am trecut și prin sistemul medical în calitate de pacient. A fost suficient ca să nu-mi mai trebuiască spital câte zile oi avea. Mă gândesc cu compasiune la cei care au plătit atât de scump faptul că au vrut să salveze vieți, când cei care le irosesc sunt atat de mulți. Cred că s-a pierdut numărul celor morți din vina incompetenței medicilor. Sau a dezinteresului, a lipsei de bani, a mizeriei, a lipsei medicamentelor, a timpului pierdut, a zăpezii, a ambulanțelor stricate… România e locul în care dacă ai nevoie de spital, ești condamnat.
Poate că oamenii din avion își făceau profesia cu dedicație. Cunosc și eu câțiva medici minunați, dar mulți, atât de mulți, fac breasla și jurământul lui Hipocrate de rușine! Bolnavii sunt nevoiți să-și cumpăre singuri medicamentele, dar trebuie să-l cumpere pe medic întâi.
Acum zece ani mi-am pierdut o prietenă în condiții suspecte, pe când trebuia să nască primii ei copii. Avea gemeni: o fetiță și un băiat. Îmi imaginez ce fericire și ce nerăbdare o fi fost în sufletul ei să-și țină copiii în brațe. Era singură, pentru că maternitățile, la noi, sunt un fel de pușcării. Așa era și cea în care am născut, o cazarmă în care tatăl a intrat pe ascuns să-și vadă copilul.
A intrat în travaliu și apoi în comă. A stat așa vreo două, trei zile. Când s-a trezit familia că nu mai dă nici un semn de viață, nu s-a mai putut face nimic. A murit. Ulterior am aflat că avea bani la ea, dar a așteptat să-i dea cui era „de tură”. Și-apoi, dacă n-a dat la timpul potrivit… a fost prea târziu.
De fiecare dată când aud de episoade de genul acesta mi se face pielea de găină, mi se urcă sângele la cap, îmi vine să urlu… nu e drept!!!
Vă povestisem lecțiile de umilință pe care le-am primit de la viață. Am omis să v-o spun pe cea mai dureroasă. Pentru că e cea de care nu vreau să-mi mai amintesc niciodată. Momentul în care am eșuat lamentabil în rolul meu de mamă.
Seară de ianuarie. Eu și soțul meu suntem în bucătărie. Eu pregătesc un ceai pentru Ada. De câteva seri o doare burtica și doctorița mi-a spus să-i fac ceai și să-i pun în el niște prafuri, nu mai știu de care. Ada detestă ceaiul. Nu pot să i-l dau decât când e semiadormită. Soțul spală vasele. Povestim una, alta… Eu folosesc o cană termos, unde infuzia se face mai ușor.
Tragedia s-a întâmplat în câteva secunde, sub ochii noștri. Ada s-a dus țintă la cana aia și a răsturnat-o. O parte din lichidul fierbinte se scurge pe ea. Țipă. Țipăm și noi. Sar să-i tai hainele. Ce soluție proastă! Habar n-aveam ce trebuie făcut în situații de genul ăsta. Credeam că le știu pe toate. Asta n-o știam. Nu mi-am imaginat scenariul acesta niciodată. O dezbrac. Pielea se desprinde de pe ea pe mâinile mele. Soțul e în genunchi și se lovește cu capul de podea disperat. Nu, nuuuuuuu! Orice, numai asta nu…
Am fugit la Urgențe.
Acolo trebuie să fie oamenii care te salvează, care-ți dau speranță măcar.
Pe dracu! Acolo e infernul. Nici nu vi-l imaginați. Nu ne-au lăsat să intrăm până nu am dat toate datele de identificare. Pe ăia îi interesa dacă am asigurare medicală, au ba. Nu aveam nici un document la noi. Nu știu prin ce minune mi-am amintit toate CNP-urile și-am intrat. Apoi, copilul meu a fost singur pentru că eu n-aveam pijamale și papuci de casă. Vă imaginați? Lor li se părea absolut „normal” ca, întâi de toate, să te oprești și să-ți faci bagajul: să-ți pui în primul rând pijamalele și papucii de casă. Și actele, neapărat: certificate de naștere, căsătorie și orice alte hârtii le mai trebuie lor….
Dezastru.
În noaptea aia nu au intervenit cu nimic „domnii” de la urgențe. S-au uitat pe pereți. Eu am înnebunit de disperare, frică, milă. Ada a suferit cumplit. Eu lângă ea. Mi-am procurat de la o farmacie din oraș un spray antiarsuri și mi-am oblojit copilul cum am putut. Mi-au spus că vor interveni dimineața la prima oră. Aș…
Ne-a prins amiaza nemâncate, nedormite, însetate… așteptând. Au operat tot ce se putea opera și la sfârșit și-au adus aminte că existăm. Credeți că n-am dat bani? Am dat, dar degeaba. O tipă din salon îmi povestește o situație halucinantă. S-a dus la cabinetul medicului. A discutat cu el și aștepta momentul potrivit să-i dea banii. Era stânjenită și nu știa cum să facă. S-a trezit la realitate, când el i-a spus direct: „Pune plicul jos, nu fi timidă!” S-a conformat.
Pe noi ne-au trimis mai departe. Nu era de competența lor. De fapt, incompetența era așa de mare că nici o branulă n-a fost nimeni în stare să-i pună. I-au pus ulterior un cateter, când asistenta de pe salvare a cerut categoric o modalitate de a-i administra medicație.
(In memoriam, Nela)
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
