Ei i se îndeplineau toate visurile. Dacă nu veneau ele, se ducea ea acolo, le prindea de gulerul cămășii și le târâia în viața ei. În așa hal le hărțuia uneori că, dacă ar fi existat o Instanță de Judecată a visurilor, unele ar fi obținut ordin de restricție împotriva ei.
Bine, ieșea cam terfelită din toată povestea asta și apoi pune-te pe chefuit, vrei nu vrei, că doar mai împlinise un vis. Dădea de băut, punea muzică bună, toți benchetuiau în jurul ei, iar ea, ca să nu mai simtă nimicul, își amesteca gândurile cu litri întregi de alcool. Și dansa împreună cu ei. Mai lent. Că era prea obosită. Atât de obosită ieșea uneori din lupta de hărțuire a visurilor, încât nu mai avea niciun chef să se bucure, să petreacă. Dar asta nu era posibil, pentru că scrie peste tot că trebuie să mulțumești pentru ceea ce ai, că nimic nu ți se cuvine, bla, bla, bla.
Era însă, unul, pe care nu reușea nicicum să îl prindă. Cel mai abil dintre toate. De ani de zile avea impresia, urmărindu-l, că e într-o comedie proastă, în care e mereu pe ultima sută de metri, când trebuie să tragi cel mai tare ca să ajungi la finish. Dar tocmai când să rupă pamblica de la final, apărea din nou indicatorul: pentru marea iubire, continuați, înainte, încă o sută de metri. Și ea continua să alerge. Pentru că ei niciun vis nu-i scapă, ați uitat? Chiar dacă nici nu face, cât suflet costă.
Ca să lăsăm deoparte metaforele, vă spun pe șleau că încercase de toate: operă, librării, cluburi de fițe și beciuri mizere, cu muzică underground, ceainării și trenuri, gări pustii și maluri de mare necunoscută, restaurante selecte și fast food-uri. Ce mai? Fusese în toate locurile. Nu, nu vă imaginați că era disperată. Doar hotărâtă să își prindă visul. Nu era înțepată, dar nici ușor de abordat. Dacă i se adresa un tip fain, îi răspundea cu vocea aia răgușită, dar caldă, ca o pâine proaspăt scoasă din țăst, pe care o poți înfuleca fără probleme, pentru că s-a răcit îndeajuns încât să nu te ardă pe cerul gurii. Încercase până și psihoterapie. Nu, nu pentru că ar fi sperat să îl găsească în cabinet. Psihoterapeutul ei era gay. Dar devenise insomniacă, slăbise vreo 8 kilogram într-o lună jumate și nu mai avea chef de nimic. Se mișca din inerție.
Așa că, de la un timp, a hotărât să alerge după un vis mai accesibil: ăla de a muri. Parcă se și săturase de melodia aia a Tatianei Stepa, pe care o ascultase de atâtea ori, încât îi învățase și acordurile. Atât de mult, de parcă ea o scrisese. Îi suna mereu în cap: ”Vă propun un tratament urgent/Și s-aveți încredere, vă rog/Când nu e un alt medicament/Luați singurătatea ca pe-un drog”. Așa era și ea. Drogată cu singurătate. Și bineînțeles, plictisită și sictirită.
Când s-a văzut cu rețeta pe care scria Xanax, în mână, i-au sclipit ochii, a nebunie. Parcă stătea pe marginea prăpastiei și pe fundul ei vedea apele turcoaz ale mării de care îi era atât de dor. Dar care mare, frate? Xanaxul e ieftin, marea, departe și scumpă. Dar visul e gratis. Asta își permite. Stătea cu rețeta în mână și chicotea. Dar al naibii psihiatru, i-a prescris doar o cutie. Poate nu o să îi ajungă, Tocmai de aceea, în drum spre casă, și-a cumpărat o sticlă din cel mai bun vin. Zâmbea trecătorilor, triumfătoare. În curând avea să afle Secretul. Stați liniștiți, nu s-a înscris în Acea Ligă a Acelor Campioni. O să vedeți imediat de ce.
A intrat în casă, a învârtit cheia de două ori în ușă, ea, care nu închidea niciodată, a luat unul dintre paharele de cristal, cu picior lung, pe care le primise de la mama ei și le ținea pentru ocazii speciale, și l-a umplut. Unul, și încă unul. Vreo patru pahare, cam atât are o sticlă de vin. Nu a dat drumul la muzică. Voia să audă și să simtă totul. Să nu îi distragă ceva atenția. După ce a sorbit prima gură, din ultimul pahar, a desfăcut cutia. Folia. Unu, doi, trei, aproape un pumn. Și-a făcut culcuș în pat, pentru că știa că până la urmă o vor găsi și nu voia să fie întinsă, teatral, undeva, pe podea. Voia să fie decentă. Nu voia milă. Apoi a dat peste cap. Pumnul și paharul. Înainte de a simți toropeala, a început să îngâne cântecul de leagăn pe care i-l cânta mama ei: ”Plânge-o mierlă pe păduri/Of, of, of, prins e Lucaci în lanțuri/Pentru sfânta libertate, de care noi n-avem parte”. Se auzeau bătăi în ușă. Difuz. De departe. Îi vibrau mai mult pe piele decât în urechi. S-a târât până la ușă, timp în care s-a uitat, năucă, în jurul ei. Ce naiba? În Rai ți se deschide, tu nu ai nicio cheie de învârtit în yală. Și apoi, de ce mama naibii ușa Raiului semăna cu cea a garsonierei ei? Poate făcea o glumă Sfântul Petru, ca să o integreze mai ușor în colectiv. Că și moartea-i mai suportabilă, dacă râzi.
Cu un efort suprauman, stând în genunchi, a deschis ușa. De câte ori avea să o mai nască mama ei? Nu a spus nimic. A zâmbit, ca orice mamă căreia îi fusese dor de copilul ei, pe care nu îl văzuse de ceva timp. A luat-o de subsuori și a dus-o în pat. Apoi s-a dus la supermarket, a cumpărat de mâncare și au mâncat amândouă, în pat. Mama s-a uitat la talk show-uri, iar ea a moțăit, toropită greu. Luase câteva înghițituri din mâncare, pentru că nu voia ca mama să fi irosit banii.
A doua zi s-au dus amândouă la shopping. Ea și-a cumpărat o pereche de pantofi negri, stiletto. I-a purtat un an întreg, în semn de doliu după moartea ei, care îi fusese luată pe nedrept. Acum nu îi mai poartă. Stau în dulap, lângă sticla de whiskey, pentru că acum știe că nu merge cu vin. Ai nevoie de tărie, ca pumnul să aibă efect.
Din când în când, deschide dulapul și zâmbește. Pentru că știe că toate visurile i se îndeplinesc. La momentul potrivit.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
