Aveam odată, la Cernavodă, un prieten foarte bun
Îi ziceam Deze.
Era un bărbat înalt și zvelt, cu un nas drept și ferm și cu părul tuns mereu în așa fel încât ziceai că are pe cap o bască făcută din propriul lui păr. Nu era neapărat un bărbat născut frumos, dar era, fără îndoială un bărbat devenit frumos prin atitudine și spirit.
De o seamă cu mine. Dar mai suplu, mai înalt și mai atletic.
Taciturn.
Dacă reușeai să scoți de la el câteva vorbe într-o după amiază, însemna că îl prinseseși într-o dispoziție vorbăreață.
Avea și el barcă, aveam și eu, și ieșeam împreună cu ele pe Dunăre vara, să ne trântim pe maluri nisipoase sau prin insule năpădite de sălcii strâmbe, pline de stârci, de vrăbii și alte păsări ale apei pe care nu le știu după nume dar care ciripeau sau croncăneau prin crengi, și să ne aruncăm goi prin japșele calde rămase după inundații.
La femei, Deze avea un succes instant. Nu era nicio mirare să îl văd săptămâna asta cu una și săptămâna următoare cu alta, nouă. Și nuuu, nu orice femei. Toate, numai numero uno, pescuite de el personal și trase la mal din pepiniera de femei faine a Centralei Nucleare.
Totuși multă vreme, așa cum nu îi era firea, Deze a fost împreună doar cu o tânără din București ,care venea la el la Cernavodă weekend de weekend și pe care o lua cu noi pe Dunăre.
O punea pe un scăunel în barcă și îi dădea un măr sau o pară, iar ea stătea cuminte și mușca din fruct și se uita peste maluri în timp ce barca despica apa cu botul, iar din bordul ei săreau stropi răcoroși peste noi.
Nu făcea mare lucru, că nu se pricepea la saramură, la grătar sau la plachie și nu se omora să facă vreo treabă. Dar era decorativă, ascultătoare și umplea locul unde o puneai. Brunetă, cu coafura mereu impecabilă, fuma țigări slim albe și lungi pe care se profilau frumos unghiile ei exagerat de roșii. Iar adidașii îi rămâneau albi chiar și după ce treceam prin cele mai negre mlaștini. Avea un cur frumos, niște genunchi mici și îngropați în carne și la fel niște glezne subțiri de parcă erau luate de la un copil și puse la picioarele ei.
Ce mai tura-vura, era bună!
Dar, deși au fost împreună vreo două veri și ea a venit la Cernavoda cel puțin de vreo douăzeci de ori, eu nu i-am văzut și nu i-am auzit niciodată vorbind, ținându-se de mână, sărutând-se sau giugiulindu-se. De fiecare dată când îi vedeam împreună, păreau mai degrabă doi străini, politicoși unul cu celălalt, care nici măcar nu se oboseau să flirteze.
Într-o zi de vară, după ce s-a potolit arșița, m-am găsit cu Deze prin oraș și ne-am tras amândoi sub o umbrelă să bem o bere la o terasă.
El nu vorbea mult, dar era un foarte bun ascultător, așa că puteam să beau cu el chiar și două beri dacă aveam ceva de spus. Și, pentru că de fiecare dată când ne întâlneam nu vorbeam decât despre femei sau despre scrumbii, din una din alta, îl întreb:
– Păi, măi Deze, dar cu Sara cum e? Cum vă înțelegeți, că nu vă văd deloc vorbind.
El n-a zis nimic. A tras din țigară și s-a uitat la mine. Pe urmă a scuturat scrumul într-o farfurioară și s-a uitat peste balustrada terasei, spre stradă. Și a stat așa, gânditor, vreun minut, uitându-se la un câine făcut covrig în umbra unui pom decorativ de pe partea cealaltă a străzii. Credeam că a și uitat de întrebarea mea. Dar el nu uitase. Se întoarce și zice:
– Băi, nu știu cum e. Dar, cum o văd, îmi vine s-o fut!
Mi s-a părut un răspuns bun.
Și împreună am fost de acord că Sara era foarte bună de futut. Și dacă lui i se părea că ăsta era un motiv suficient să o ducă două veri la rând cu barca în sus și-n jos pe apă, cine eram eu să nu fiu de acord? Așa că am trecut la alte subiecte, pentru că de curând se dăduse drumul la scrumbii pe Dunăre și aveam treabă.
Și Sara a mai venit apoi câteva weekenduri la rând.
Apoi, vreo două week-enduri nu a mai apărut. Iar Deze îi dădea acum mărul și scăunelul unei tinere roșcate pe care crăpau pantalonii și căreia, spre deosebire de coafura nemișcată și întărită cu fixativ a Sarei, îi flutura părul cârlionțat în briză și în curentul făcut de barcă.
Iar apoi pe Sara nici nu am mai văzut-o deloc.
***
Acum, eram pe un mal frumos și Deze stătea cu picioarele în apă și pescuia. Eu mă lungisem pe pătura în carouri pe care o țineam mereu în botul bărcii. Era cald și amândoi eram în niște șorturi largi și colorate.
Zic,
– Băi Deze, dar cu Sara ce s-a întâmplat?
El n-a zis nimic. A tras cârligul din apă și a schimbat tacticos râma. Pe urmă a ridicat râma în aer și s-a uitat să vadă dacă a prins-o bine. Râmei nu îi plăcea cu capul în cârlig și se mișca nervoasă într-o parte și-n alta. Și pe urmă a aruncat iar undița în apă.
– Ne-am despărțit, zice el într-un sfârșit.
– Păi, de ce, măi Deze?
El se uită după plută să vadă cum o duce apa la vale și iar nu zice nimic. Nu că mă interesa, dar așa sunt eu, pun întrebări.
– De ce, mă?
Deze mai urmărește o vreme pluta cum se ducea la vale, prinsă de un vârtej. Și în cele din urmă ridică din umeri:
– Păi…
Dar, brusc, trage de undiță și scoate din apă un caras argintiu. Îl aduce la piept în timp ce peștele se zbate, îl prinde cu stânga de urechi și îl imobilizează iar cu dreapta îi scoate cârligul din bot. Și, în timp ce face asta, zice:
-Păi, nu-mi mai venea deloc s-o fut!
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Într-o parcare, dintr-o privire știi cine conduce mașina
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
