Se uită la mine jucăușă de sub umbrela dantelată.
Ierburile sălbatice, înalte cat un stârc cenușiu, i se zbat în spate, sub vânt. Umbrela e albă, ierburile gălbui, pensula matissiană. Se desprinde puțin din tușele de ulei și mută umbrela încât soarele îi aprinde câteva bucle blonde – firele se ițesc răzlețe si independente și lumina ricoșează din ele în ochii mei precum gloanțele, rănindu-mă.
Mă rănești, domnișoară, îmi vine sa spun dar spun Mai vreți ceai, domnișoară?
Am fost ieri la Ermitaj, Alexandr Mateevici, mi se pare ca aud. Ați fost? Cu tatăl dumneavoastră? Nu, dragă Sașa Mateevici, nu fiți rău, știți bine că tatăl meu e doar un preot de țară, de ce sunteți rău? Chicotește.
Un sturz face aerul să păcăne sacadat în urechile mele, a zburat foarte de aproape, spre pâlcul de mesteceni. Zvrrrr.
Nu vă temeți, de ce tresăriți, Natașa Petrovna? E doar o pasăre care nu a mai suportat apropierea de atâta frumusețe, erați prea aproape, Natașa Petrovna, îmi vine să zic dar spun E doar un sturz, stimată Natașa Petrovna, probabil l-au speriat câinii.
Câinii sunt deslușiti în ierburile de pe dealul de lângă lacul bătrânului țârcovnic după cum văluresc macii. Roiesc, tăcuți, în căutare de ouă de prepeliță și șoareci, dar sunt destul de departe. Câteva pete întunecate pe câmp oglindesc în iarbă norii, de parcă iarba ar fi din sticlă moale, trefilată, unduioasă.
Doriți totuși ceai, domnișoară? Nu aștept răspuns și torn o cană de ceai, în porțelanul cărat în coșul de nuiele galben pe spinarea calului, până aici, atât de departe cât să fie departe și atât de aproape cât să fie decent, de casa părintelui Petrov. Lacul e la doi pași de picioarele ei încălțate în pantofi de mers la câmp, cu tocuri mici, albe, din piele întoarsă de jder irkutsk. Apa se zbate cu un sunet moale pe nisipul aproape negru făcut din scoici de Volga. Lacul e un braț mort al râului, mi s-a spus, îmi șoptește Natașa Petrovna și eu aud: lacul e avid să mă îmbrățișeze, Sașa Mateevici.
În timpul asta infinit o femeie bătrâna se ițește din cula de lângă casa preotului și strigă spărgând vraja: Aiiiiiii! Oiiiiiii! Am pus masa, haideți la masă, se răcește, haideți odată!
Natașa se ridică brusc, ca din arc, câinii au pornit deja spre curtea unde pe masa lungă de lemn negeluit îmbrăcată în mătase de la Kiev, adusă de Oleg Stepanovici, logodnicul dragei de Natașa Petrovna, anul trecut. Masa e pusă, spune și ea, pe un ton înalt, ca o eliberare spune, masa e pusă, Sașa Mateevici, haidem la masă! Avem fazan azi și avem o specialitate: dragul de Oleg a adus din călătoria lui în sud struguri georgieni, curmale și – n-o să vă vină să credeți – rechin. Rechin, vă dați seama, în loc să ne mănânce el pe noi, iată, azi îl prăjim! râde ea, veselă.
Soarele spart în așchii ascuțite de părul ei se reflectă tăios, rece, din dinții ei albi impecabili. Râde.
Nu înainte de a vă arăta ceva, draga mea Natașa Mateevici! Spun eu, prinzând-o de mână. Degetele ei nu se trag, nu se sperie, se așază cuminți ca niște pene de porumbel leneșe în palma mea.
Ați greșit, Sașa Mateevici, râde ea, plina de viață, ați greșit! Eu sunt Petrovna, iar peste câteva zile Stepanovici, dragă vere, spune, cutremurându-se de râs de parcă cine știe ce glumă aș fi spus și eu? Eu zâmbesc și îi spun, trăgând-o către mine: iubita mea Natașa Mateevici, ea începe să se crispeze puțin dar nu are timp pentru că o iau, o iau, e a mea, e a mea, te iubesc Natașa și suntem împreună, ea se bucură și soarele sticlește in ochii ei lucioși, albaștri, aproape violeți și geme scurt, zâmbind și o așez în iarbă cu drag, cu grijă să nu se lovească, îi îndrept rochia sub șolduri – nu fi nerăbdătoare draga mea Natașa, ne vede poate cineva îi șoptesc la ureche și o aud cum respiră adânc, o dată, de două ori, îi șterg picătura de sânge de la colțul gurii – te-ai mușcat puțin la buze cred, iubito – și arunc în lac, inutil de acum, dacă suntem atât de aproape, cuțitul lung cu care am tăiat pâinea la picnic.
Mă ridic, după o vreme.
La revedere, iubita mea Natașa îi spun și ea tace nu știu de ce tace atât de acut și îmi dau jos cizmele brune aduse din Germania de bătrânul preot, eu intru puțin să mă spăl, sunt plin de sânge pe piept și pe palme și nu ne putem duce așa să le dam vestea cea mare, nu-i așa, dragă Natașa Mateevici? Nu-i așa?
Intru în lac. E foarte larg, aproape că nu îi văd capătul. Intru în lac. Soarele se vede de sub apă ca luna, îi pot număra petele, îi pot admira miezul răcoros.
Ne vedem în câteva minute, așteaptă-mă, draga mea.
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Te întreb pe tine, soare (Phoenix)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
