Dincolo de simpla dezvăluire a ființei mele există un adevăr al sinelui bine ascuns ce-mi transformă bucuria fiecărui asfințit fie într-o revelație, fie într-o obsesie îngăduitoare. Numai de-o vreme și numai când vară-i pe sfârșite, se-ntâmplă cu mine ceva – începe iubirea să-mi înalțe sufletul!? să mă nască sau să mă piardă!
Teatrală îmi devine până și izolarea cu lacrima ei suculentă, în miros de amintiri, împrăștiate peste tot, mă petrec la zi de duminică! Cu muzică ascultată la discuri și cu draperiile trase peste soarele obraznic… N-ai cum să nu guști din turta trecutului, îmi spun! firimiturile de anafură din colțul gurii mă pot da de gol! Da, iubesc sărbătorile inventate ad-hoc și zilele dătătoare de tihnă, când ți se pare că se-nchid toate cercurile deschise cândva…
Tuberoze îmi cresc, de-o vreme în piept, până pe la sfârșitul lui octombrie acest miros îmi umple golul meu interior. Mă regăsesc în acest moment de singurătate dominatoare, eu cu mine…
Nu știu de ce iubesc atât de mult această “floare de os”, impunătoare și de neclintit, niciodată-nflorită total, dar stimulatoare de stări. Se pare că dincolo de dramatismul acesta pot eu să-mi aleg un ”bob zăbavă”, să mă izolez câteva zile fără a mă adânci într-o stare anume.
(Atât de la-ndemână era odată conectarea noastră cu viața, iar azi am ajuns rupți în fâșii și credem că preumblarea noastră de fiecare zi ne lămurește ființa cum că trăim. Așa ne-au ajuns zilele minute și minutele puncte pe cer, așa trec mii de asfințituri și nu le mai căutăm rostul.)
…
Când citeam că numai iubirea poate fi senzuală până la narcotism, nu descoperisem în mirosul de tuberoze – un fel de moarte! Nici nu știam că există într-o legendă victoriană credința potrivit căreia această floare era asimilată ritualurilor de înmormântare; minunat, nu? mi-am zis! dar, și-așa, nimic nu-mi schimbă starea?!
Numai în cărti iubirea rămâne emoție ori mi se pare? Tocmai mi-a căzut dintr-o carte un semn, o inscripție pe un șervețel și câteva flori presate: “Întotdeauna unul iubește, iar celălalt se lasă iubit” – asta, da, îngenunchiere! nici nu mai contează, au mai trecut două decenii!
În curând se va lasă cortina “tropicală” și peste această zi! mai împodobesc un altar cu tuberoze și deschid toate ferestrele. Copleșitoare stare de-mplinit, când vezi cerul că nu e deloc aproape!
Rămân să privesc prin hubloul lunii cum mi se-nvart toate culorile murdare de peste zi, căderea din visare e bruscă și oglindită parcă în alt timp și gândesc cu-n vers, “mi-au fugit caii pe câmpii Elysée?” (întoarce-te, vis din efemer!) Nu visasem niciodată așa cădere… prin muțenia căreia să nu se treacă!
Și diminețile tac crezând că voi recunoaște ceva din poesiferul meu vis, din minutul meu de dragoste… poate cel mai puternic din Ierusalimul meu!
Și-a mia oară las să “cadă seara” (vorba poetului) și tot de-atâtea ori cred că cineva trebuie s-o și prindă!
Guest post by Daniela Pârvu Dorin
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
