Tocmai s-a dat cu gaze lacrimogene la nici 200 de metri de apartamentul meu şi deja simt gustul vieţii adevărate! Tocmai s-a dat cu gaze lacrimogene la câţiva metri şi asta chiar e viaţă!
M-am simţit ca Paul Pennyfeather în primul capitol din Declin şi cădere, ceea ce la vârsta mea este ridicol. Unde mă aflam, nu era nicio revoltă şi, cu excepţia poliţiştilor, foarte puţini oameni, deşi soţia lui Andy vorbea despre o baricadă din cauciucuri ridicată în faţă la Cocor căreia i se dăduse foc. Mi se spune că serviciile secrete ar fi în spatele a tot ce se întâmplă. De obicei ei sunt în spatele lucrurilor.
Deşi în România nimic nu este cu adevărat organizat. Nici măcar crima organizată. Îmi amintesc că în urmă cu 10 ani îi spuneam unei PSD-iste, Patricia Osmani, că guvernul PSD era format din rackeţi organizaţi. Ea mi-a răspuns nu suntem deloc organizaţi.
Doresc să consemnez că purtam covert coat-ul meu cel nou, cu guler de catifea şi aş vrea să pot spune că m-am comportat precum un englez şi că mi-am croit drum în felul meu prin zonă. Dar am fost leneş, gazele erau chinuitoare şi, de fapt, m-am întors acasă. Andy Taylor, cel cu care băusem, locuia în altă direcţie şi a trecut prin scrum, gaze lacrimogene, controale ale poliţiei şi tot restul.
Andy mi-a spus mai târziu: “Era o nebunie în jurul Hanului lui Manuc, cu focuri arzând, cu rahatul acela de gaze lacrimogene trase întruna, cu oamenii alergând în toate direcţiile. Nici măcar poliţiştii care trăgeau cu lacrimogene nu aveau măşti! Când am coborât la metrou, o mulţime de tineri, fugăriţi de trupele de poliţişti care trăgeau întruna spre ei cu gaze, s-au refugiat acolo şi aerul era de nerespirat. Până am urcat în vagon, îmi simţeam gura ca şi când aş fi mestecat mai mulţi ardei iuţi, nasul mi se umflase şi pleoapele mă înţepau. ”
Mai târziu, am auzit şi eu din casă strigăte puternice neclare şi împuşcături.
Dar acestea sunt nimic în comparaţie cu ce s-a întâmplat în 2000, când România a bătut Anglia în ultimelea secunde cu un penalty. Mulţimile în delir au făcut atunci străzile impracticabile şi revolta de azi, să pară o petrecere unde se bea ceai.
Îmi vine acum în minte o scenă de la revoluţia franceză din 1830. Dangătele clopotelor anunţau sfârşitul revoltelor. Talleyrand a spus: “Ah, clopotele, câştigăm noi.” “Care noi, domnule?” “Şşşt… Îţi voi spune mâine.”
Citiţi şi
Al patrulea val de români care părăsesc țara
Frumoasele și mânioasele – Misbehaviour
Protestele polonezelor împotriva interzicerii avortului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
