Când fetița a ajuns sus, și-a strigat bunica mândră. ”Buniii, buniii, am reușit! Hai să vezi!” Are trei ani și pentru prima dată a urcat pe tobogan pe scara verticală și nu de-a lungul toboganului, așa cum reușise până atunci. E drept, o ajutasem și eu la a doua treaptă, o ținusem de fundulețul prin care i se simțea rotund și plin pampers-ul. ”Buniii, buniii, am reușit!”
Bunica ieși din casă și-o văzu cocoțată pe platformă. Micuța Sasha bătea din palme și-și dădu drumul pe panta toboganului. Timp în care bunica ajunse lângă ea, o luă de-un cot și-o duse lângă scară. Lovi cu degetul lemnul. ”Tu nu poți urca pe scara asta! Nu ai voie, te lovești. Să nu te mai prind. Pe tobogan urci numai pe dincoace” și-i arătă panta lină pe care Sasha o urcase de atâtea ori și devenise prea ușor de escaladat pentru ea. ”Nu poți!”, zise din nou răspicat bătrâna. Fetița se uita la ea cu ochii mari. ”Dar am urcat o dată!”. ”Nu mă interesează, nu poți și gata!”. Vedeam în ochii fetiței cum bunica o convinsese. Se stinseseră. Nu putea urca pe scară. Se duse cuminte și urcă pe tobogan prin locul știut și deja cucerit.
Fierbeam. N-am putut zice nimic. Mereu e o idee proastă să ai recomandări de educație pentru alți părinți, în cazul de față bunici. Eu eram acolo doar fata care venea două ore pe zi să învețe limba română cu copila. Părinții Sashei sunt divorțați, tatăl plecat în România, mama cu un serviciu care o ține mai mult în delegații decât acasă. Sasha e crescută de bunică. Așa cum se pricepe bătrâna.
Ieri a certat-o că s-a murdărit pe haine. I-a arătat cu dispreț geaca murdară de nisip și pantalonii uzi și verzi de la iarbă. ”Nu așa se poartă o domnișoară! Nu ți-e rușine deloc? Să nu te mai prind că te murdărești! Ce înseamnă asta?”. Bătrâna mă mustră și pe mine, cică eu trebuia să am grijă de ea să nu se murdărească. Ce era să spun? Spuneți-mi ce se spune unei bunici care își impune felul de-a vedea viața în sufletul unei copile de trei ani?
Am tăcut. Furioasă, mâhnită, cutremurată. Mi-am mutat privirea pe un pom și i-am mulțumit în gând mamei mele, care mereu mi-a spus: ”Laura, poți! Tu poți face orice!”. I-am mulțumit tatei care mă lăsa să mă murdăresc până în dinți. Le-am mulțumit amândurora că n-au divorțat, ba chiar se iubesc nebunește și azi. I-am mulțumit bunicii că la patru ani m-a lăsat să mănânc nuci cocoțată pe acoperișul magaziei. I-am mulțumit bunicului care mă trimitea cu caprele la păscut pe coclauri. Viață de copil liber, încă la grădiniță. Liber să încerce ce poate să facă. Să aibă curiozități pe care să și le satisfacă. Să se joace și să cadă în genunchi, să se urce pe blestematul ăla de tobogan pe scara verticală. Pentru că poate!
Sasha e crescută de bunica ei într-o casă plină de muzică și cărți. Se joacă de-a ceiuțul cumințică, la masa ei verde, de plastic. Între păpuși cu cărucioare și păturele și biberoane. Mai are și un castel de prințesă. E frumos tot acest decor, sunt hrănitoare pentru micuță toate activitățile pe care i le pregătește bunica. Dar viața asta de clopot transparent nu este destul pentru un copil. Un copil care poate să se cațere, care vrea să fugă, care vrea să-și legene picioarele pe sub masă, care vrea să se joace în nisip făcând plăcințele de noroi. Un copil care vrea să exploreze, să simtă, să încerce, să dea greș, să învețe. Sasha e oprită și mustrată ori de câte ori vrea să facă toate astea. Când iese la plimbare cu bunica, merge ca un cățeluș cuminte în urma ei. În cele două ore în care stă cu mine, mă privește deseori cu ochii întrebători, așteptând să o cert. N-o cert. Ne ascundem de bunică și o las să facă tot ce n-o pune în pericol. Nu pot altfel!
Citiți și De ce am un câine și n-am un copil.
Aș fi vrut să-i spun: ”Poți, copilă! N-o asculta pe bunica. Poți!” Dar n-am spus nimic. Cine eram eu să mă bag? Așa că mă așez la scaunul biroului meu și scriu articolul ăsta pentru că mocnesc pe dinăuntru. Scriu și-mi promit că nimeni, niciodată n-o să-mi certe copiii că s-au murdărit jucându-se. Ba, mai mult, că s-au murdărit și atât. Din unele dintre cele mai frumoase amintiri ale mele am ieșit plină de noroi și zgârieturi.
Îmi promit că o să repet de oricâte ori este nevoie: ”Poți, copilul meu! Ai încredere în tine. Măcar încearcă! Iar dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici.” Și-mi promit, îmi promit cu lacrimi în ochi că o să fiu acolo. Acolo, lângă copilul meu.
Pe Laura o găsiți și aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
