O seară nefiresc de caldă pentru începutul lunii iunie. Teatrul Foarte Mic. O sală minusculă în centrul clocotitor al Capitalei. O sală la care ajungi urcând trepte numerotate. E o interesantă metodă de introducere în atmosfera piesei 39 de trepte, adaptare după Hitchcock, lansată în ianuarie.
Se face ora şapte – nouăsprezece adică. Ai zice că a intrat toată lumea. Greşit! Fireşte că soseşte, jovial, ocupantul locului din capătul rândului. Fireşte că toată lumea se ridică, încercând să-i facă loc.
O voce anunţă de trei ori, la intervale mici, că va începe spectacolul. Spectatorii sunt rugaţi să închidă telefoanele. Bineînţeles că nu le închide toată lumea. În sală se face întuneric deplin. Se aud cele trei lovituri de gong. Se aprinde un reflector. Pe scenă apare o siluetă fragilă. O doamnă înaltă, blondă, aproape transparentă se aşază la pian. Mângâie cu gesturi sfioase, de nesfârşită gingăşie, capacul şi clapele. Oare de ce n-o fi delicateţea contagioasă?!
Acordurile pianului sunt oarecum surprinzătoare în sala supraîncălzită. Şi intră Maia. ”Astă seară: Lola Blau!”
Maia Morgenstern nu e un doar om. Nu e doar un artist. E o instituţie. Cântă, dansează, face şpagatul, plânge, cade de pe un scaun, mimând beţia. În sală nu mai e cald. Sala însăşi nu mai există. Toată lumea a plecat la Teatrul din Linz. Apoi, în Elveţia. Apoi, în America. După care – Viena. O parte a călătoriei este cu vaporul. Şi la clasa întâi, unde Lola cântă în bar, şi la clasa a treia, unde Lola a cântat unui evreu bătrân. Şi asta după ce el i-a amintit cât de incertă era soarta ei: pentru clasa de sus era o biată cântăreaţă de bar, iar pentru clasa de jos – artista inaccesibilă, care cântă pentru cei bogaţi.
Şi vine un moment în care Lola, costumată bărbăteşte, se apropie de o doamnă de pe primul rând de scaune. Se înclină cu galanterie cavalerească deasupra mâinii ei. Femeia zâmbeşte surprinsă. Iar Lola întreabă: „Profesia?!”. Fără să aştepte reacţia interlocutoarei dă răspunsul: ”Bineînţeles – Doamnă!”. Apoi, privind spre public, întreabă provocator: ”Cine spune că asta nu e o profesie?”. Şi, întinzând o mână cu un pistol imaginar, ”împuşcă” pe cel care ar fi avut curajul acestei negaţii.
Ce vârstă are Lola Blau? Are vârsta suferinţei. Pentru că suferă. Şi aşteaptă. Aşteaptă cuminte un om care nu va mai veni. Şi mai aşteaptă să joace într-un teatru care o tot refuză, condamnând-o la statutul de artistă de cabaret. Iar în tot acest timp îşi dăruieşte suferinţa, risipind zâmbete şi voie bună. Ca o Doamnă.
Piesa se termină. Minute în şir, aplauze. Pentru Lola Blau. Pentru Maia. Apoi, sala se goleşte. Se demontează şi se scot decorurile. Pleacă şi tehnicienii. Maia iese ultima. Zâmbind. Epuizată, zâmbeşte. Subţire, în rochia lungă de vară, în patofi uşori fără toc, cu un ghiozdan în spate, fără urmă de fard, Maia Morgenstern – Lola Blau se pierde în mulţimea indiferentă de pe trotuar. ”Astă seară: Lola Blau!” . O lecţie înlăcrimată despre ”a doua cea mai veche profesie din lume, pe care o pot avea doar femeile”. Aceea de Doamnă.
O seară prea caldă de iunie, o sală minusculă de teatru. Un regal Maia Morgenstern. La pian – Tatiana Moroşanu. Atât.
Pe Cristiana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
