Într-o zi, văd pe peretele Petronelei Rotar următoarea postare:
„Ce puternică și independentă ești!”. Dacă aș avea un leu pentru fiecare dată când am auzit asta, aș fi bogată. Eram foarte mică când am decis că eu nu am nevoie de nimeni și mi-am jurat să nu ajung să depind de cineva – iar ăsta e un răspuns la traumă. Iar la maturitate poate deveni o mare problemă, căci acest mecanism de apărare ajunge să devină o fortăreață în care te ascunzi și nu mai știi să ceri ajutorul atunci când ai nevoie. Greu am învățat să solicit ajutorul și să las alți oameni să fie acolo pentru mine. Ultra-independența nu e o calitate, e un mare sabotor. Te transformă în cel care vrea cu orice preț să dețină controlul, în cel care nu are încredere în nimeni și face el totul, cel care vrea să îi salveze pe alții, cel care se epuizează muncind. Vestea bună e că se poate vindeca.”
Am vrut să dau vestea bună mai departe și am tradus pentru voi articolul englezoaicei Gail Weiner, “antrenor de fericire”. Mulțumesc, Petronela!
Ultra-independența este un răspuns la traumă
Cu toții privim independența ca pe o putere.
„Privește-o pe Sarah cât de independentă este, nu are nevoie de nimeni să o ajute financiar sau emoțional. Se descurcă de una singură.”
Din exterior, da, un nivel de independență este important pentru noi toți, însă când devine parte din mecanismul tău de supraviețuire, atunci avem o problemă.
Independența poate începe să ne insufle ideea că nu avem nevoie de nimeni altcineva, că putem face totul de unii singuri și că putem trece prin lume fără ajutorul altora. Independența este grozavă în limite sănătoase, dar poate fi dăunătoare când o persoană devine atât de independentă încât nu mai cere ajutorul nici măcar atunci când are nevoie cu adevărat.
Să numim aceasta independență extremă = ultra-independență
Ultra-independența poate fi provocată de o traumă din copilărie, într-o casă unde probabil trebuia să joci un rol de îngrijitor pentru frați sau părinți. Sau într-o casă unde părinții erau distanți, abuzivi sau narcisiști în direcția ta sau a altor membri ai familiei. Ai privit sau simțit acest abuz și ți-ai promis că nu vei mai permite nimănui să te trateze pe tine sau pe cei din jurul tău în acest mod.
Hărțuirea de către alți copii poate determina pe cineva să se retragă în sine și să creadă că este mai bine să se descurce pe cont propriu și să nu se bazeze pe prieteni.
Durerea provocată de o poveste de dragoste eșuată, un partener abuziv sau narcisist sau pierderea unei persoane iubite pot declanșa ultra-independența până în punctul în care nu mai permiți accesul altora în viața ta, refuzi întâlnirile, deoarece consideri că fiind pe cont propriu și încrezător doar în propria persoană este mult mai bine decât să-i permiți cuiva să intre în viața ta, ca mai apoi să plece și să-ți frângă inima.
Durerea de după moartea unei persoane iubite ne poate face să nu mai acceptăm pe oricine în viețile noastre, teama că ei vor muri fiind mai puternică decât bucuria companiei acestora, iar astfel vom prefera mai degrabă să nu contăm pe iubirea și prietenia altor oameni.
Persoanele ultra-independente au tendința de a fi conducătorii familiilor și caselor, ei conduc spectacolul și își asumă toate responsabilitățile și deciziile, pentru că nu au încrederea că altcineva le poate lua pe cele corecte. De aici rezultă mult prea multă răspundere pe umerii unei singure persoane, ceea ce poate conduce la copleșirea acesteia și la incapacitatea de a mai face față presiunii.
Putem deveni atât de obișnuiți să facem totul de unii singuri, să luăm toate deciziile, să ne plătim singuri facturile, să rezolvăm toate problemele care apar fără contribuția cuiva, încât solicitarea ajutorului să devină terifiantă. Chiar și acceptarea faptului că nu ne descurcăm este ceva ce o persoană ultra-independentă nici măcar nu visează să recunoască, deoarece asta implică faptul că ar avea nevoie de asistența altora, lucru de care nici nu se pune problema.
Persoanele ultra-independente au de asemenea tendința de a intra în relații co-dependente, deoarece simt că independența lor le permite să repare totul și, în consecință, îi pot repara și pe alții. În plus, este mai sigur să aibă alături persoane care au nevoie de ajutorul lor, decât persoane care ar încerca să îi ajute. O persoană cu un nivel normal de independență sperie una ultra-independentă mult mai mult decât ar face-o una co-dependentă, care le permite să dețină controlul.
Într-un fel, ultra-independența devine co-dependență față de noi înșine. Ne pedepsim dacă nu putem rezolva o situație sau nu putem face totul pe cont propriu, devenim duri cu noi înșine și avem pretenția să fim super-eroi tot timpul. Aceasta se transformă în furie internă și dezamăgire, exact ca atunci când ne-am înfuria pe cineva într-o relație co-dependentă. Emoțiile și pretențiile de la noi înșine duc, până la urmă, la stres și epuizare.
Așadar, cum putem pune stop?
– Încredere – nu renunța la alții, ai încrederea că nu toată lumea vrea să te lase baltă, că sunt oameni care vor să te ajute cu adevărat și că sunt dispuși să te asculte.
– Construiește relații – iar aici mă refer la construirea relațiilor adevărate, nu la prietenii distante în care le spui oamenilor cât de nemaipomenit este totul, cât de mult ai de muncă etc, ci prietenii în care chiar stai de vorbă cu cineva.
– Delegă mici sarcini altora – la muncă, familiei sau prietenilor. Ei sunt atât de obișnuiți ca tu să te ocupi de tot, încât ar putea fi surprinși când le vei trasa o sarcină. Începe cu ceva minor, ca nici tu să nu te sperii, iar cu timpul vei permite altora să facă mai multe lucruri pentru tine.
– Spune „nu” – „nu” sarcinilor suplimentare, „nu” familiei care cere prea multe, „nu” partenerului care este dependent de tine. Doar spune „nu” și creează-ți spațiu.
– Cere ajutor – acesta este cel mai dificil pas, să accepți că nu te descurci cu tot ce ai de făcut, iar asta poate fi un șoc pentru partener, colegii de muncă sau prieteni. Singurul mod prin care vei putea face acest pas este dezvoltarea unor relații de încredere, astfel încât să te simți confortabil atunci când vei contacta o persoană pentru ajutor. Mergi către un prieten sau un partener, de cele mai multe ori ei abia așteaptă să ai nevoie de ajutorul lor.
– Uită trecutul – rezolvă-ți emoțiile trăite în copilărie, adolescență sau în viața de adult, vorbește despre ele cu un terapeut, pentru a le înțelege mai bine și a permite altora să intre în viața ta.
– Evită relațiile co-dependente – caută parteneri care se descurcă pe cont propriu și învață din relație cum să împarți responsabilitățile vieții.
– Meditație și afirmații – respirații adânci, relaxare și afirmații cum că ești suficient de bună, puternică, dar și umană, că ai încredere și faci apel la Univers și la ceilalți să te protejeze și să te ajute atunci când ai nevoie. Reamintește-ți să mergi pe acest drum și nu singură.”
Sper să vă fi fost de folos.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
