Avantajul vieţii mele de globe trotter este că, pe unde merg, întâlnesc întotdeauna persoane noi, leg prietenii, iar fascinaţia mea pentru oameni este hrănită în permanenţă. Şi oriunde mă duc, există măcar un om pe care îl revăd cu drag. La Londra, o am pe Gia. La prima oprire pe punctul zero al Meridianului Greenwich, înainte de toată povestea cu brexit, am sunat-o. O cunoscusem în ţară, dar ştiam că îşi urmase Prinţul în pribegie. Să locuieşti într-unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din lume, lângă omul iubit, ce poveste frumoasă!
Deşi nu am avut niciodată timpul de a fi cu adevărat apropiate, eu şi Gia am nutrit întotdeauna un sentiment de admiraţie reciprocă, iar regăsirea a fost o nouă ocazie de a ne-o declara:
– Îmi amintesc şi acum prima mea impresie despre tine, când încă nu apucasem să te cunosc personal…, mi-a spus ea. Am simţit o admiraţie amestecată cu o teamă respectuoasă. Iar când te-am întâlnit, o femeie micuţă, slăbuţă, care emana un farmec aparte şi o putere extraordinară care atrage, dar ţine la distanţă în acelaşi timp…
– Tu vorbeşti, forţă a naturii? i-am răspuns. Uită-te la tine! Câte ai realizat! În ţară ai avut un parcurs ultra ascendent, ţi-ai găsit Prinţul, acum locuieşti la Londra… Tu eşti cea de admirat!
Dar pe măsură ce vorbeam, îmi dădeam seama că Gia se schimba la faţă. După bucuria regăsirii, o tristeţe grea începea să pună stăpânire pe ea.
– Din păcate, povestea mea cea… frumoasă începe cu „a fost odată” şi se termină…
– De ce spui asta? am întrebat-o, privind-o în ochi.
Şi-a ferit privirea, a pretins că i-a intrat ceva în ochi, a tuşit şi abia apoi a răspuns.
– Eu nu mi-am dorit niciodată să plec din ţară. Mi-am dorit să călătoresc, să văd ţări străine, obiceiurile şi tradiţiile altor popoare, dar nu să trăiesc acolo. În săptămâna premergătoare mutării, am plâns în fiecare zi în braţele mamei. Dar nu puteam să mai trăiesc departe de inima mea. Iar inima mea era la Londra. Împachetam şi plângeam…
– Când te-am văzut ultima oară, pluteai de fericire. Nu ştiam că el era departe.
– Pentru că nu era. Nu încă. Dar ştii cum e. Sunt cei care pleacă de voie şi cei care pleacă de nevoie. El face parte din a doua categorie. În România, eu susţineam familia. Vremurile erau grele, el nu îşi găsea de muncă şi orgoliul lui masculin suferea. A hotărât să plece în Anglia. M-a durut, dar fericirea lui a fost întotdeauna mai presus de fericirea mea…
– E greu departe de casă, i-am spus, punându-i o mână pe umăr. Cei care nu au locuit niciodată în străinătate, nu ştiu cum e. Mulţi îşi imaginează că e mai uşor. Se înşală.
Gia a oftat din toţi rărunchii.
– Mi-a fost al naibii de greu! a spus ea într-un târziu. Mi-ar lua mulţi ani să ajung la acelaşi nivel de carieră pe care îl aveam acasă. Oamenii au tendinţa să creadă că aici plouă cu oportunităţi, dar nu-i aşa… Mai ales când nu ai studiat engleza nici măcar la şcoală. Cum a fost cazul meu. Prima slujbă am acceptat-o pe gratis. Tot printr-o româncă. Singura care a înţeles prin ce trec. M-am dus la muncă terifiată de ideea că va trebui să răspund la telefon. Și mă înnebuneau accentele pe care le întâlneam atunci, pentru prima dată… Eu sunt obişnuită să îmi fac treaba repede şi bine. Acolo eram stresată. Obosită. Îmi făceam un milion de griji. Până la urmă, am făcut o treabă atât de bună, încât s-au hotărât să mă şi plătească, mi-a spus ea râzând. Şi m-au mai chemat o dată după câteva luni. În timpul acesta, am început să aplic la toate joburile pe care le găseam. Trei luni, nu m-a sunat nimeni… Eram disperată. Apoi au început interviurile cu agenţiile de recrutare. O, Doamne! Cât de greu a fost să-i conving… Nu vor să recunoască experienţa din România. O consideră o ţară inferioară şi, în concluzie, nimic performant nu poate veni de acolo… Am avut câteva joburi temporare, tot timpul cu frica zilei de mâine, până când, în sfârşit, am fost angajată într-o bancă de investiţii. M-au vrut pentru că ştiu franceză. Ce ironic! Să fii în Londra şi să-ţi găseşti job pentru că vorbeşti franceză! Am plâns de uşurare… Nu mai trebuia să-mi fac griji că nu voi avea unde locui!
– Cum nu aveai unde locui? Dar Prinţul tău?
Gia nu a răspuns. Nu imediat. Ca orice om pe punctul de a-şi confesa o mare durere, era departe. Lângă mine, dar prinsă în amintiri. O priveam şi realizam că o lăsasem ca pe un mugur îmbobocit, îndrăgostită, toată numai un zâmbet, şi o găsisem ca pe o floare ce îşi pierde, rând pe rând, petalele.
– Prinţul meu? întrebă ea ironic, privind în depărtare. Când am ajuns în Anglia, s-a arătat la aeropot cu ochi străini şi goi, îngână ea cuvintele cântecului. Era nebărbierit, neîngrijit. Venea, cică, direct de la muncă… Prinţul meu m-a dus în Buckingham Palace-ul lui cu cinci dormitoare, în care trăiau alţi șapte oameni, care se certau tot timpul. Şi din orice: curăţenie, gunoi, telecomandă, coadă la duş, coadă la bucătărie… Iar în toate acestea, lumina ochilor mei abia mă vedea. Îmi venea să plâng în fiecare zi, adormeam în fiecare seară cu lacrimi pe obraz, cerşindu-i o îmbrăţişare…
– Stai puţin. Nu înţeleg…, i-am spus.
– Nici eu, m-a întrerupt ea.
– Cerşindu-i o îmbrăţişare? Dar credeam că eraţi de acord să vii aici! Că pentru el ai venit…
– Aşa a şi fost. El mă tot chema şi insista să vin. Îmi promisese că îmi va demonstra cât de mult apreciază efortul extraordinar pe care îl fac renunţând la tot, pentru el…
– Atunci ceva nu se leagă. Sau poate sinapsele mele sunt în întârziere.
– Nu sunt sinapsele tale. Mai repede ale mele. Ştii, am fost mereu o întârziată, a spus ea gânditoare. Niciodată nu am ajuns şi eu la timp, undeva. Ori am ajuns prea devreme, ori prea târziu… Cred că, de fapt, am întârziat cu copilăria. S-a întors ca o răzbunare, că nu am trăit-o cum se cuvine la timpul ei. Dovadă, m-am îndrăgostit tot târziu. În pragul vârstei de 30 de ani. Dar ca o adolescentă şi cu naivitatea unui copil! Cu fluturi mari şi neliniştiţi, care îmi luau aerul din plămâni şi îmi zguduiau inima de să mi-o smulgă din piept… Trăiam o poveste demnă de un roman scris de Drumeş! Şi la fel de imposibilă. Numai că atunci nu ştiam asta.
– Dacă am şti dinainte ce se va întâmpla…
– Nu credeam că atâta fericire poate fi posibilă în vreun univers, a continuat ea, fără a mă auzi. Mi se părea că abia atunci începeam să descopăr lumea, mi se părea că nici nu trăisem până când a apărut EL în viaţa mea… Pentru mine toate au început cu EL! M-am dăruit fără măsură, cu totul, m-am aruncat în această iubire că o nebună. Părinţii lui erau împotriva relaţiei noastre, dar dragostea a triumfat. Ne-am căsătorit. Câte lacrimi, câtă emoţie, câtă fericire! Îi purtam numele! Mi se părea că visez! Nu ştiam că nu sunt departe de adevăr…
– Tot spui „nu ştiam”, „nu ştiam”… Nu aveai CUM să ştii! Nu ai de ce să te învinovăţeşti!
– Poate dacă nu l-aş fi lăsat să plece…
– Nu ţinând oamenii, împotriva voinţei lor, îi păstrăm! Dimpotrivă…
– Dar ce jurăminte! Câtă dragoste a văzut ecranul computerului în cei doi ani cât am fost la distanţă! Vorbeam zilnic, ne vedeam la 2-3 luni, încercam să avem un copil. Când nu am mai rezistat, am lăsat totul pentru a fi, în sfârşit, o familie, să o întregim cu un copil. Să ne trăim visul!
Şi-a trecut mâna peste obraji pentru a şterge câteva lacrimi, apoi a continuat.
– Şi l-am trăit. Doar că visul s-a transformat în coşmar. Când am ajuns, mi-a pus doar un iPhone în braţe şi mi-a zis: Telefon deştept cu internet nelimitat şi hărţi, ai, dă-i drumul şi caută-ţi de muncă! Dacă ai venit aici cu impresia că facem un copil şi stai acasă, să-ţi muţi gândul! Şi timp de o lună şi jumătate, Prinţul meu a fost un străin rece şi distant. Era un alt om. Nu îl mai recunoşteam şi nu înţelegeam. Iar el nu îmi explica nimic. După implorări şi lacrimi nesfârşite, a cedat. Mi-a mărturisit că nu mai simte ce simţea, că a cunoscut pe altcineva. Că vrea sa fie cu ea…
A făcut o pauză, dar nu am reuşit să spun nimic. Era ca şi cum asistam la o înmormântare, fără a putea spune condoleanţe…
– Am simţit că s-a deschis pământul sub mine. Și am căzut… Am fost mai mult moartă decât vie. Am fost nevoită să locuiesc în aceeaşi casă cu el încă o lună. M-am transformat într-o umbră mergătoare… Am pierdut 10 kilograme într-o lună… La Londra nu te poţi muta oricum şi oriunde, chiar dacă ai avea bani … Trebuie să prezinţi referinţe de la adresa unde ai locuit anterior, referinţe de la locul de muncă, să prezinţi fluturaşii de salariu pe ultimele trei luni sau extrasul de cont de la bancă din ultimele trei luni, din care să reiasă că eşti eligibil şi solvabil… Iar eu nu aveam nimic din toate astea. Eu renunţasem la tot, pentru el…
Povestea ei este povestea multora. Este atât de greu să trăieşti printre străini, să nu ai repere, să nu reprezinţi nimic pentru nimeni. Să nu mai ştii cine eşti şi ce valorezi… Să nu ai cui cere o mână de ajutor, să nu ai de la cine auzi o vorbă bună. Este un curs intensiv de viaţă, de supravieţuire. Iar când lovitura de graţie vine de la singura persoană care ar trebui să îţi fie necondiţionat alături, cum să mai FII?! Dar Gia este o luptătoare. Lecţia de viaţă, tot ea mi-a dat-o:
– Căderea liberă s-a terminat recent. După trei ani. Acum, e ca în versurile lui Minulescu:
„Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!… ”
Pe Victoria o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
