Într-un sat din Transilvania, 6 iunie
“Convoiul motorizat s-a oprit la intrarea în sat. Însoțitorii prințului au venit cu trei Rovere negre, clasice. Cei din presă au parcat și ei autoturismele de cealaltă parte a șoselei. S-au așteptat unii pe alții, adunându-se la marginea satului ca într-un ritual tacit de dinaintea intrării într-un loc încărcat de sacralitate.
Prințul Charles a coborât dintr-un Jaguar I-Pace argintiu, complet electric. Era ușor aprins în obraji și își aranjă cu un gest mecanic părul spre creștet. Își puse ochelarii de soare, apoi se dezbrăcă de sacoul bej din postav subțire, ținându-l cu un deget de după umăr.
foto: VARGYASI LEVENTE / MEDIAFAX FOTO
Privi satisfăcut în jur. Era un sat autentic transilvan, ca toate celelalte pe care le descoperise de câțiva ani buni. Biodiversitatea zonei nu era atinsă de niciuna dintre crizele cu care se confruntă omenirea în prezent. Părea o altă lume, rămasă într-o stare de puritate primordială, în care reușea pe deplin să se regăsească pe sine.
Încă de la prima sa vizită, a simțit imboldul tainic al chemării ancestrale a acestei glii. Aici se află o parte mai puțin știută a rădăcinilor sale. Și nu e vorba despre înrudirea cu regina Maria, ci despre rădăcini mult mai adânci, care duc până la Vlad Țepeș, nimeni altul decât legendarul Dracula. De atunci, prințul Charles vine în fiecare an în Transilvania.
Pe aceste plaiuri de basm totul capătă o altă dimensiune, mult mai umană și mai aproape de firesc. Scurtele sale șederi de aici sunt ca o terapie pentru sufletul său, o evadare dintr-o lume pe care o înțelege din ce în ce mai puțin.
În satele transilvane prințul a descoperit farmecul patriarhal și solidaritatea micilor comunități. Aici oamenii duc un trai simplu în deplină armonie cu mediul, sunt conectați între ei, dar mai ales la esența lor, iar acest aspect îl fascina.
În lungile preumblări pe pajiști, a realizat concret că facem parte din natură, ci nu că am fi stăpânii ei. În acest colț uitat de timp găsise o oază în mijlocul unei lumi aflate în pragul unei crize ecologice declanșată, în primul rând, de industrializarea haotică atât de potrivnică planetei.
Cea mai mare dorință a prințului este ca aceste locuri să rămână neschimbate, ferite din calea tăvălugului globalizării elitiste. În acest sens, a început să se implice direct și constant în păstrarea și conservarea stilului de viață de aici, a vechilor meșteșuguri, precum și a întregului ecosistem. În acest scop, veneau acum să inaugureze o țiglărie tradițională la a cărei finațare contribuise și prințul.
Întreg alaiul o pornise la pas pe drumul îngust, mărginit de verdele ierbii, care străbătea satul. Localnicii, primeniți în straie populare, erau ieșiți la porți și îi salutau. Prințul se abătea din drum, strângându-le mâna și schimbând cu ei câteva vorbe prin intermediul unui translator, o șarmantă doamnă blondă, fiică a acestor meleaguri, dar cu studii în Marea Britanie.
Prințul se arăta extrem de încântat, în special de cei care creșteau cai sau vaci, în pofida faptului că majoritatea localnicilor nu mai erau tineri. Satul însuși era îmbătrânit, casele vechi, unele cu ziduri jilave, acoperite cu țiglă decolorată de soare și vreme.
În dreptul unei astfel de case, veche dar îngrijită, o femeie măruntă și sfirijită ieși sprintenă în fața alaiului princiar. Se opri chiar dinaintea prințului Charles, îmbiindu-l cu pâinea și sarea așezate pe un fund de lemn acoperit cu un ștergar imaculat, țesut chiar de mâna ei. Pe acesta se mai afla un păhărel cu o licoare galbuie având pe suprafața sa o spuză de mărgeluțe tremurânde.
– Apăi, prințe, bine ați venit pe la noi!
– Bine găsit! încercă să răspundă în limba română.
Se opri în fața localnicei. Vizibil plăcut surprins, o cercetă curios. Ia pe care o purta era specifică zonei, cu o cromatică simplă, alb-negru. Basmaua neagră, ridicată pe frunte, îi lăsa să se vadă părul de abanos, deși era cam de vârsta prințului. Văzând că pâinea era aburindă, a preferat să guste întâi băutura. Ridicând păhărelul, îl adulmecă, preț de o clipă în care o întrebă din ochi pe femeie cu ce anume îl servește.
– Pălincă de gutui. Îi făcută de noi!
După ce îi fu tradusă denumirea, prințul a gustat curios. Se strâmbă într-un mod amuzant, atât de tăria care îi aprinse instantaneu cerul gurii, cât și de plăcerea aromei acesteia.
– Ohh…, this is hot! Not the bread.
Femeia așteptă curioasă traducerea, după care replică:
– Ei, doară ce-ai guștiulit, o țâră? Gată-l pe tot, amu!
Prințul se amuză auzind tradus îndemnul femeii, clătinând din cap a refuz, dar și a încântare:
– Se pare că whisky-ul scoțian e în mare pericol! Ia să gust acum pâinea…
– Apăi, abde am scos pita din ler, spuse femeia arătând spre cuptorul care se zărea prin poarta deschisă larg, undeva înspre fundul curții.
Curios, ca de obicei, prințul își exprimă de îndată dorința să vadă cum este construit și cum funcționează acesta. Femeia îl pofti cu bucurie. Alaiul rămăsese descumpănit în fața porții. Unii dintre însoțitori îi urmase timid, iar femeia se întoarse imediat, poftindu-i deopotrivă și pe jurnaliști:
– Apăi, veniți și domniile voastre! Poate v-o interesa.
După ce au intrat cu toții pe poartă, se apropie de prinț și-l întrebă cât se poate de firesc:
– No, ce mai face mama matale?
Pe moment, translatoarea se blocă. Se căzni să traducă „matale”, cu atât mai mult cu cât acest pronume atât de familiar era adresat reginei mame. Prințul Charles insista să se lămurească asupra traducerii. După ce a înțeles despre ce e vorba, se amuză de naturalețea și spontaneitatea gazdei și o întrebă ce anume o interesa despre mama sa.
– No, de sănătate zâc, că la vârsta `mneaiei apar tăt felu` de năcazuri…
Prințul aplecă urechea spre a asculta traducerea, dar nu a avut timp să-i răspundă, că o altă remarcă lăsă întreg alaiul perplex:
– După cum am vazut-o eu la televizor, mă-ndoiesc c-ai să mai apuci tronul!
Auzind traducerea, prințul nu se mai putea opri din râs. Însoțitorii săi așișderea, uimiți deopotrivă de nonșalanța localnicei, cât și de firescul atitudinii acesteia. Prințul se apropie de ea, roșu ca un rac de atâta râs, o îmbrățișă călduros, și îi pupă cu foc obrajii. Femeia nu se pierdu cu firea, ba dimpotrivă, îl îndemnă să pornească spre cuptor, continuând sporovăiala:
– Tare-mi place ficioru` ăl mare al matale. Îi seamănă mame-si`, că frumoasă o mai fost!
Odată tradus, ultimul comentariu diminuă zâmbetul larg al prințului. Îl lăsă să treacă, fără a îl lua în seamă, dar schimbă imediat subiectul:
– Acolo ai făcut pâinea?
– Da! Ăsta-i leru` de pită, iar aista-i omu` meu. El l-o zidit, io l-am spoit! spuse ea mândră, gesticulând de zor în tandem cu vorbele.
Prințul se apropie, întinzându-i mâna țăranului neaoș. Acesta, o idee mai în vârstă decât prințul, îl salută stânjenit, dar cu un vădit respect. Avea o figură bonomă, iar zâmbetul său a scos la iveală dantura îmbrăcată în metal argintiu. Lângă tăpșanul cuptorului țărănesc, proaspăt văruit, se aflau căteva unelte necunoscute prințului.
– Ce sunt acestea?
– Ista-i jiritoru`, iar aista-i cociorva, le indică pe rând gospodarul.
Prințul Charles a ridicat ultima dintre cele două unelte, repetându-i denumirea într-un mod care a stârnit ilaritate. Auzind cum i-a stâlcit numele, atât de familiar pentru ei, soția bărbatului își duse mâna la gură spre a-și ascunde râsul. Prințul nu o observă. Studia cociorva formată dintr-o coadă lungă la capătul căreia se afla fixată perpendicular o placă dreptunghiulară, tot din lemn, și asculta traducerea spuselor bătrânului prin care îi explica cum se scoate cu aceasta cenușa din vatră. După ce rezemă unealta la locul ei, dădu roată cuptorului, încercând să priceapă cum funcționează.
– Din ce este construit?
– Numa` din năglag, răspunse molcom bătrânul. L-om adus din deal, de lângă vechea țiglărie.
– Acolo jos, faci focul, nu?
De data asta primi drept răspuns afirmativ o înclinare succesivă din cap.
– Și fumul cum ajunge în partea de sus? continuă tirul întrebărilor.
Doamna blondă și drăguță, așezată de-a dreapta lui, i-a tradus explicațiile constructorului, dar prințul încă nu se dumiri.
– No, dacă s-apleacă o țâră, o vede` cu ochii `mnealui, replică șugubăț acesta translatoarei.
După ce indicația a fost tradusă, prințul o urmă numaidecât. Se sprijini cu un genunchi de tăpșan și privi prin gura cuptorului. Văzu astfel cele câteva orificii pentru evacuarea fumului înspre coșul central.
Hâtra soție a bătrânului, nu scăpă un asemenea prilej, mirându-se într-un mod teatral către cei care asistau la această scenă:
– Apăi, dacă prințu` Charles a-njenuțat în fața la omu` meu, io cum să nu-i fiu supusă!?
Adunarea din jurul cuptorului a izbucnit în râs. Prințul se ridică mirat, ochi și urechi la cea care îi traducea și care râdea laolaltă cu ceilalți. Localnica reacționă din nou spontan, văzându-i pantalonii murdăriți în genunchi. Se repezi să-l scuture:
– Tulai, că amu te-ai muruit de tină pă nădragi!
Dumirit în cele din urmă, prințul Charles se alătură corului de râsete. În acest spirit de veselie, îl îmbrățișă pe bătrân, după care pe soția acestuia, mulțumindu-le și spunându-le că trebuie să ajungă la țiglărie. De data aceasta, femeia îl pupă pe prinț pe obrajii înroșiți de atâta râs, urându-le apoi tuturor:
– Amu, mereți cu Domnu`, oameni buni! Dezvelind, în același timp, pâinile proaspete așezate pe măsuța joasă de lângă cuptor și îmbiindu-i să rupă câte-o bucățică.
Alaiul princiar a ieșit binedispus pe poarta celor doi localnici, fiecare mestecând cu poftă pâinea rumenită în cuptorul acestora. Șturlubatica femeie rămase în fața porții, cu o mână streașină la ochi, alături de moșul ei și câțiva vecini.”
O adevărată sinteză între romanul istoric, romanul filozofic/sapiențial și romanul de aventură.
Fragmentul de mai sus este un capitol din romanul TEINO KOR al scriitorului Genovel-Florentin Frățilă.
Citiţi şi
Camilla și Charles – povestea lor
Album de familie româno-britanic
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
