Surpriză? Uimire? – iată la ce trebuie să ne așteptăm dacă Darren Aronofsky a marcat titlul celei mai recente pelicule ale sale cu semnul exclamării. Mother! este un provocator voiaj cinematografic plin de peripeții învăluite în mister, așa cum sunt producțiile acestui cineast (Black Swan, Requiem for a Dream, Noe). Filmul, despre care autorul a declarat că este născut din supa primordială a furiei și neputinței, narează povestea unui cuplu, a cărui relație e pusă la grea încercare când în casă le sosesc musafiri nepoftiți, care le vor da peste cap existența liniștită. Mother! este un thriller psihologic tulburător despre iubire, devotament și sacrificiu.
Dacă în controversata peliculă Black Swan, Aronofsky s-a inspirat din cinematografia lui Polanski (Repulsion), de această dată, citează din Rosemary’s Baby și lipește camera de filmat de Jennifer Lawrence, surprinsă în prim-planuri. Fermecătoarea actriță trebuie să facă față megalomaniei bărbatului pe care-l iubește (Javier Bardem are cale liberă în această partitură), îngrijindu-i casa.
În spatele ușilor închise, timp de două ore, inegal, dar mereu intens, Mother! e construit aidoma unei tragedii clasice (à la Racine). Sunt respectate toate unitățile (acțiune, timp), iar cei cinci actori se reunesc în același spațiu – decor labirintic. În expozițiune, Ea (Jennifer Lawrence) și El (Javier Bardem) trăiesc fericiți într-o casă aflată încă în stadiul de șantier. El este un scriitor aflat într-o pană de inspirație, Ea zugrăvește o cameră ce pare să fie a unui (viitor) nou-născut, într-o lumină caldă, răspândită de Matthew Libatique, scufundată în tăcerea atotstăpânitoare. Până aici, referințele la Rosemary’s Baby sunt evidente. Totuși, există elementul perturbator: Bărbatul (Ed Harris), prins de înserare, cere găzduire în căminul celor doi soți. Pretinde că este medic și că admiră activitatea scriitorului-gazdă. Flatat, acesta îl invită într-un sejur, alături de consoarta sa (Michelle Pfeiffer), neglijând-o puțin pe propria sa soție, devenită un fel de Cenușăreasă.
Regăsim ceva din iritanta cruzime a lui Aronofsky față de femei (The Fountain, Black Swan, Requiem for a Dream). Cu toate acestea, realizatorul pare fascinat de eroina sa, probabil atras de armonioasele trăsături ale lui Jennifer Lawrence. În permanență, camera o urmărește îndeaproape, iar chipul îi este împresurat de travellinguri – mereu surprinsă în planuri subiective. Tânăra femeie nu vede cu ochi buni apariția acelui cuplu vulgar. De fapt, e doar începutul unei delirante coborâri în infern. Misterul care învăluie povestirea nu e îndepărtat printr-un twist final sau printr-o explicație rațională, pentru că evenimentele din film se aliniază după referințe biblice bine-compilate.
Dacă Bărbatul nu se interesează prea mult de femeia lui, cineastul – și, prin el, spectatorul – se ocupă cu multă atenție de această făptură. Prin urmare, prima parte a filmului devine o veritabilă etalare a esteticii cinematografice. Mișcările abile ale camerei de filmat și montajul dinamic imprimă neliniște și provoacă o stare de tensiune. În al treilea act al tragediei – în care mai toate speranțele sunt încă permise – cuplul alcătuit din Harris și Pfeiffer părăsește casa, după disputa dintre cei doi fii. Eroina încearcă să-i alunge pe invadatori («You have to go! », «This is my house »), căderea în infern este iminentă (pentru ea și pentru spectator). Aronofsky se complace într-o anumită complezență și se-ndreaptă către o pastișare a cinemaului lui Andrzej Zulawski. În al patrulea act, isteria se pierde, relevând destinul tragic al eroinei. Figura Mamei, modelul absolut de puritate, e sacrificată într-un final încărcat cu pulsiuni sadice, în dorința de-a salva creația, asigurând continuitatea artistică, dar și omenească.
Întreaga peliculă e destinată a fi o alegorie. Pesimist înverșunat, obsedat de Cartea Sfântă, dar și de sine, Darren Aronofsky livrează un film violent și plin de controverse. În această construcție de tipul „bric-à-brac”, cineastul amestecă paranoia, frustrările de natură sexuală, misticismul și religia (de la Eva la Abel și Cain, trecând și pe la Sfânta Fecioară), neezitând să arunce în același conglomerat și propriul dispreț față de contemporanii săi. Dintotdeauna, masele au fost orbite și-au avut nevoie de noi profeți; acestea sunt mereu cupide, geloase și avide doar de sex și de bani, dorindu-și doar ceea ce nu au. Arta este amenințată de comerț (apariția suprarealistă a lui Kristen Wiig), iar artistul nu poate trăi fără un public devotat.
Pentru a păstra o măsură justă, Aronofsky ne reamintește că aceasta e principala cauză a răului și-a tuturor conflictelor lumii actuale. În această parabolă despre creația artistică, Darren Aronofsky a forțat limitele unui thriller și a distilat anumite obsesii (ambiguitatea realitate/fantasmă, psihologii confuze) oferind o peliculă tulburător de „personală”.
Regia: Darren Aronofsky
Scenariul: Darren Aronofsky
Imaginea: Matthew Libatique
Decorurile: Philip Messina
Costumele: Danny Glicker
Sunetul: Craig Henighan
Montajul: Andrew Weisblum
Muzica: Jóhann Jóhannsson
Distribuția:
Jennifer Lawrence – Mama
Javier Bardem – El
Ed Harris – Bărbatul
Michelle Pfeiffer – Femeia
Brian Gleeson – Fratele mai mic
Domhnall Gleeson – Fiul mai mare
Durata: 1h55 min.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
