Era sâmbătă seara și luna nu era încă de găsit, deși cerul strălucea în violet. Emil mă invitase la petrecerea unor prieteni, pe undeva, prin Cotroceni. Se prefăcea că mă curta, în așteptarea unei frumuseți cu acces la vacanțe în străinătate și case de vacanță. În rest era un tip interesant și un companion galant.
M-a invitat la dans de cum am sosit. Emil se dusese să ne aducă ceva de băut și probabil se oprise să se salute cu vechi prieteni. După al treilea dans, în timp ce Emil, oarecum ofensat, invitase la dans o roșcată, mi-a propus să fugim în lume. Îl chema Victor, dar prietenilor le ceruse să-l strige Vic pentru că se săturase să alerge după cuceriri. Îmi recitase deja unul din sonetele lui Shakespeare și flirta, fără perdea, cu frazele lui Octavian Paler. Privind în urmă, am realizat că ultimul an fusese cu adevărat plictisitor, așa că am dat scepticismul deoparte, mi-am recuperat geanta și șalul și mă îndreptam deja către un Emil stupefiat, pentru a-mi cere scuze și a-mi lua rămas bun, când noul meu prieten m-a tras de mână și m-a alergat până la capătul străzii, parcă fiindu-i teamă că cineva ar fi putut suna la Poliție. Pentru că nu s-a auzit nicio sirenă, am încetinit la pas. Râzând. La orice întrebare răspundea cu versuri sau cu citate pe care mai apoi le discutam în amănunt. La fiecare întrebare îi răspundeam cu versuri care păreau să-l descumpănească. El recita poezii de dragoste, eu unele ambigue, filosofice, parcă otrăvite cu mercur. Era genul de poezie care mă binedispunea, dând minții ceva de făcut. S-a liniștit doar când am început să-mi justific, cu duioșie și spirit întreprinzător, alegerile. Nu a urcat pentru o cafea, ci m-a strâns în brațe tovărășește și dus a fost. Vic și atât.
După o săptămână a bătut la ușă, pe la prânz. Îmi găsise numele pe lista de locatari. Un prieten îi cedase două bilete la un concert al celor de la Holograf, nu cine știe ce afacere, un concert pentru un cerc restrâns, de prieteni. Și unul și celălalt știam versurile melodiilor, toată lumea cânta. Ba la un moment dat, ca să ne prindă pe picior greșit, holografii cântaseră câteva note din una din melodiile celor de la Iris. Nu știu dacă atunci m-am îndrăgostit un pic, poate numai un strop, pentru că viața nu-mi oferise încă nicio certitudine. Și mai apoi cine eram eu să cer așa, nitam-nisam, certitudini?
A mai dispărut pentru câteva săptămâni, după care m-a invitat la un picnic în Herăstrău. Nu se obișnuia pe vremea aceea, mă refer la ploaie, dar făcuse rost de pe undeva, de la vreo berărie, de o umbrelă imensă pe care o legase de craca unui copac aflat în trecere pe deasupra băncii. Câțiva câini vagabonzi se aliniaseră în așteptare, crezând că cineva se apucase să rescrie povestea lui Noe, dar cu mai multă empatie.
Apoi dintr-o dată a vrut să ne întâlnim în fiecare zi, să ne vizităm, să citim împreună. Abia așteptam să-l văd, știa să facă din fiecare zi o poveste cu tâlc. Într-o zi a apărut cu un ziar deschis la pagina cu horoscop. Nu avea de gând să-mi citească horoscopul sau să se intereseze de posibile afinități, avea de gând să mă invite la Observatorul Astronomic și să atribuie fiecărei planete o strofă dintr-o poezie. În altă zi a cumpărat bilete la circ, apoi bilete pentru trei seri consecutive la operă. Îmi trecuse prin minte că-l plictiseam și căuta aventuri în nepăsările pline de pasiune ale orașului.
La sfârșitul verii mi-a cerut să-mi iau o săptămână liberă de la serviciu. Mă scotea afară din oraș, dar destinația avea să rămână o surpriză. Nu a fost greu să-mi închipui că lăsase să treacă arșița pentru a ne bucura de blândețea plictiselii solare, la mare. Ne-am urcat însă în trenul de Tulcea. Pe drum a refuzat să-mi răspundă la întrebări, deși orele treceau, presărând parcă și mai multă și mai dureroasă curiozitate pe așteptări. M-a luat în brațe și am citit Esenin. Din Tulcea am luat vaporașul. Am coborât pe platforma de lemn a unei case nehotărâte, cu două picioare în apă, cu celelalte două pe o insuliță invadată de vegetație. Aceea era bucătăria de vară, unde mama prăjea niște pește, doar cu câteva ore în urmă prins în năvod. Casa era peste apă de bucătărie, iar la vecine trebuia să strigi tare, ca să te audă. Nu știam să înot. Comicul situației ne-a făcut pe toți să râdem în hohote. Vic se născuse în brațele Dunării, de peste tot îl aducea acasă dorul de apă. În ultimele luni încercase să mi se alăture pe uscat, dar călătoria, deși extraordinar de fericită, îl însetase. Nu-mi cerea decât un pic de dragoste și pentru apă. În valiza lui nu împachetase decât o pereche de cizme de cauciuc, legate cu fundă roșie, darul meu de bun venit.
Nu a fost greu să ne găsim ceva de lucru în oraș. Serile însă se dezbrăcau de hainele violet și-și căutau propria lună printre unduirile de apă. Hrăneam la rândul nostru apa cu poezie, cu povești.
Dunării să nu-i spui niciodată că nu se poate!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un trend nesănătos: unt în cafea
Călătoriile mele, de la Bari la Alicante
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
