– Tuturor ne place să trăim, nu? Dar ce înțelegem prin „a trăi”? Tu ce înțelegi?
– Eu înțeleg să mă mulțumesc cu ce am și să nu mă întind mai mult decât îmi e plapuma.
– Doar atât?
– Da, doar atât.
Își ia geanta în grabă și pleacă val-vârtej din cabinetul psihologului, cu ochii scăldați în lacrimi de ciudă, pură ciudă că aia mai avea puțin și o făcea proastă fără niciun fel de jenă. Nu vrea să plângă din cauza incompetentei, dar o face, că nu poate să se abțină nici într-o mie de ani. Își scoate repede telefonul și până să ajungă la mașină îl sună pe D.
– Hei, iubire. Ce faci? Ai ajuns, gata? Uite acum vin și eu. Nu, nu plâng iubitule. Ce? Haide nu-ți mai face atâtea griji, ți-am zis că nu plâng. Vin în 15 minute. Pa.
Casandra trebuie să ajungă acasă la D., un bărbat care crede ea că ar putea să o împlinească, dar pe care nu îl lasă să o cunoască pe de-a-ntregul. Nu îi dă voie nicicum să vadă ce se întâmplă în sufletul ei atunci când prietena lui îl sună și ei doi sunt împreună printre așternuturi, nu îl lasă să vadă cât de mult așteaptă să-l revadă, se ferește de conversații lungi cu el, se mulțumește să stabilească data, ora și locul scurt, succint, suficient cât să încapă în 20 de secunde de convorbire.
Rămâne câteva minute în mașină, doar i-a zis că nu plânge, așa că el nu trebuie să vadă că chiar a plâns ca o isterică tot drumul până în fața blocului lui și s-a deshidratat ca un măr bătrân uitat pe masă. Ce-o să-i zică? Unde a fost? Nu-i poate spune că la psiholog, doar din cauza lui merge acolo. De fapt nu, merge acolo din cauza relației cu el, pe care a început-o asumat, așteptându-se la consecințe, așteptându-se la multe lucruri, o parte din ele întâmplându-se deja. Și-a asumat și psihologul, și-a asumat și vina, și-a zis în sine că știe că e cam târfă, dar că își asumă. Coboară, merge cu pași repezi, vrea să-l vadă cât mai repede, au trecut câteva zile. Sună telefonul și îl scoate cu greutate din geantă, mergând repede în același timp, nevrând să piardă nicio secundă în plus, dar trebuie să se oprească.
– Alo! Da, iubitule! Uite, mă duc să mă întâlnesc cu Lorena. Ei, cum să nu-ți zic, ți-am zis aseară! Ai plătit curentul? Aaa, bun. Bine, iubitule, nu știu cât stau, ne vedem acasă. Hai, pa! Și eu te iubesc, pa pa!
Ajunge, bate la ușă, intră, îl vede.
– Heiii, nu știi cât de bine îmi pare să te văd.
– Vorbeai cu el, nu? O întreabă D., barându-i mâinile pe care ea voia să și le atârne de gâtul lui și să-l sărute apăsat minute în șir.
– Da, de ce întrebi?
– Curios. Și mie îmi pare bine să te văd. Mi-a fost dor de tine.
– De ce ești atât de serios?
– Cum serios? Ți-am zis niște lucruri frumoase adineauri, cum să fiu serios? Ce te-a apucat?
– Contează tonul, nu ce spui.
– OK, gata. Știi că nu îmi place să aud ceva de el sau să văd că vorbești cu el.
– Da, știu. Iar tu ar trebui să știi sau, mai bine zis, să îți aduci aminte că așa m-ai găsit, fără să-mi faci câte o mică scenă ori de câte ori ne vedem.
– Hai, gata, iartă-mă. Mă pierd puțin cu firea, ce vrei? Știi că te iubesc și de-aia fac așa.
– D., am mai discutat despre asta, te rog, nu începe!
– Aici nu am ce-ți face, ăsta-i adevărul draga mea. Mm, ia uite, ai buzele roșii. Mă exciți peste măsură.
Casandra tace. Nu mai are rost să spună ceva. Se lasă sărutată, strânsă în brațe de D., amantul ei.
***
– Gândește-te puțin înainte să-mi răspunzi. Gândește-te bine. Care sunt așteptările tale de la tine? Ce vrei mai exact de la tine?
– Un copil.
– De ce vrei un copil?
– Pentru că el ar fi ființa pentru care aș da tot, tot ce am, ce sunt și ce nu sunt.
– Te-ai axa strict pe el.
– Da.
– L-ai sufoca, cum s-ar zice.
– Nu. L-aș iubi și l-aș crește. Nu îl am acum, dar e carne din carnea mea, deși încă nu există, sângele meu.
– Nimic de obiectat, l-ai iubi și l-ai crește, dar cum ai face asta?
– Nu înțeleg.
– Cum l-ai iubi și cum l-ai crește? Cum vrei să faci asta?
– Ca o mamă.
Simte că i se prăvălește tavanul în creștetul capului. Întrebările astea au lovit-o în moalele inimii și au dezrădăcinat-o de ceea ce ea visează cu ochii deschiși de mulți ani.
– Nu vreau să-i fac niciun rău. E copilul meu.
– Așa este. Va fi copilul tău, dar și al soțului tău.
– Da, și al lui.
– Te-ai gândit că e și al lui?
– Normal, doar nu îl fac singură.
– Să zicem că te-ai gândit. Și după ce faci copilul, cu D. ce faci?
– Nimic.
– Dezvoltă!
– Nu știu.
– Ce anume nu știi?
– Ce-o să fac.
– Ai nevoie de el?
– Da.
– De ce?
– Nu știu.
– Gândește-te!
– Mă face să mă simt altfel. Sunt altă femeie lângă el.
– Ce fel de femeie?
– Păi, uit cine sunt, de fapt. Uit că am un job la care trebuie să merg, uit că am responsabilități, uit că trebuie să fac mâncare, uit că trebuie să mă lupt pentru o viață mai bună, uit de toate și-l am doar pe el în minte, toate dispar când sunt cu el, existăm doar noi doi atunci când ne întâlnim.
– Fugi?
– Da, fug în el.
– Dar el?
– El…el cred că se simte bine și atât. Pentru el contează doar ceea ce facem atunci, în momentul ăla.
– Ți-a spus asta?
– Nu, asta simt eu. Când mă vede, îmi spune că i-a fost dor de mine și că mă iubește, dar eu sunt mai deșteaptă decât el și știu că are impresia că îl cred, dar doar încearcă să mă manipuleze. Simt asta, văd asta. Numai că prefer să-l las să facă ce vrea și să creadă ce vrea.
– Preferi să-l lași să creadă ce vrea?
– Da, sau mai bine zis prefer să îl cred eu pe el, căci dacă aș pune discuția pe masă, nu am ajunge nicăieri.
Îi dă de gândit. D. o manipulează cu știrea ei, e perfect conștientă.
– Nu îl las să creadă ce vrea, eu sunt cea care preferă să-l creadă.
– Îți place ceea ce auzi?
– De fiecare dată.
Pentru a mia oară iese în lacrimi din cabinet. A pierdut controlul propriei vieți, îl vede cum i se rostogolește la picioare, cum se rotește în jurul ei, cum o ia prin suprindere și o înșală că gata, acum îl deține din nou, dar nu e așa. Momentan l-a pierdut și e greu să-l recâștige. A citit odată că nu soțiile sunt cele mai apreciate, ci amantele. O fascinează chestia asta, să fie amantă. E nebună? Se intreabă mereu.
Când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu C., ea era amanta unui bărbat însurat, înalt, brunet și cu ochii negri. Pe vremea aceea nu era căsătorită, ci doar hipnotizată de masculinitatea lui C., un bărbat căsătorit și cu copii acasă. Știa că nu își iubește soția, nu știa de ce stă cu ea, poate pentru copii, în fine, nu s-a chinuit să înțeleagă, n-a interesat-o. Era bulversant modul lui de a o cuceri în fiecare zi tot mai mult, iubea exagerat ideea că el e mai în vârstă decât ea. Cu cinșpe ani. Îl credea mai deștept, mai matur, trecut prin viață.
Au stabilit să spună gata în momentul în care flacăra s-ar fi stins. Flacăra aceea nu s-a stins decât în momentul în care ea s-a căsătorit. C. a urât-o pentru asta o vreme, deși știa că nu are niciun drept. Casandra nu l-a așteptat ca să o ia de soție, pentru că în cei şapte ani în care au fost împreună, ea și-a dat seama că el nu își va părăsi soția, copiii și statutul. Acest lucru i-a fost și mai clar în momentul în care soția lui C. a sunat-o și a rugat-o să îi lase bărbatul în pace.
– Dar de ce vorbești cu mine toate astea? Pe el l-ai rugat să mă lase în pace?
– Casandra, ascultă! Știu că te cheamă Casandra. Cu el nu am vorbit, el nu știe nimic despre asta, te rog să nu îi spui, e liniște la noi în casă, nu vreau scandal. Dar te rog să închei orice relație cu el. Ți-a zis că e însurat de 10 ani și că are doi copii? Ai știut asta? De la început?
– Da, de la început am știut. Nu înțeleg de ce faci pe afectata atât de tare. Amândouă am știut de existența fiecăreia de la bun început. Eu mi-am asumat tot în momentul când l-am acceptat. Tu de ce nu ți-ai asumat faptul că te înșeală în momentul în care te-ai măritat cu el și i-ai făcut și copii? Știai ce te așteaptă!
– Nu am știut în niciun moment.
– Hai să nu acoperim soarele cu degetul. Nu veni la mine cu cerințe. Tu de ce stai și accepți?
– Avem copii, d-aia!!!
– OK, ți-am alocat destul timp. Eu și C. vom fi împreună atâta timp cât va fi nevoie.
– Să nu îndrăz…..
I-a închis. Nu avea timp de așa ceva. Ține minte că imediat după apelul buclucaș s-a dus glonț la hotelul unde o chemase C. Au petrecut câteva ore bune împreună, râzând și discutând despre telefonul soției.
***
Nu se recunoaște. O durea în fund de ceea ce zic alții. Îi plăcea să iasă, să cunoască lume, mulți bărbați. Nu i-a fost fidelă lui C. C. știa și strângea din dinți că nu avea dreptul să îi facă circ. Odată era cu iubitul ei oficial de mână și s-au întâlnit cu C. Iubitul oficial și C. se cunoșteau. Ei nu i-a păsat.
Acum merge la psiholog. A ales să se căsătorească, dar nu i-a putut rezista lui D. și o tot ține așa de câteva luni. Câteodată are impresia că doamna psiholog mai are puțin și o numește târfă pe de-a dreptul și și-ar merita așa ceva cu vârf și îndesat, după părerea ei ascunsă bine printre remușcări. Etica nu o lasă pe doamna psiholog, dar o vede, o vede că tare i-ar plăcea să-i dea două palme ca să se trezească. La un moment dat, a încercat să-i inducă ideea cu palmele.
– Matilda, ce mă fac? Nu mai rezist să mă ascund. Omul ăsta mă domină!
– Nu îl mai lăsa să te domine.
– Divorțez.
– De ce?
– Că nu mai pot.
– Divorțezi pentru D.?
– Nu! Pentru mine, pentru liniștea mea.
– Dar de ce nu te desparți de D. dacă tot vrei să te desparți de cineva?
– Nu pot, Matilda. Ți-am zis că mă domină.
– Soțul tău nu te domină?
– Nu, el mă iubește așa cum sunt. D. mă f*** așa cum sunt. Îmi iau câmpii, nu mai pot.
– Nu ți-i lua, mai lasă și pentru alții să-i bată.
– Bat câmpii!!!
– Dă-le!!
Iese extenuată pentru a nici ea nu mai știe câta oară din cabinetul care mai că-i vine să-i spună „acasă”. Ciudată ședință. Ce să facă acum? Să meargă acasă la bărbat sau să meargă să se f*** cu D.?
Guest posy by Ana Simion
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
