O singură dată am dat buzna în viaţa unui bărbat. Adică să mă duc glonţ la el, să-i zic: „Ştii ceva, mie îmi place de tine mult, vrei sa fii cu mine?”
Dar ce zic eu bărbat? Era un băiat de 18 ani neîmpliniţi, iar eu aveam aproape 19. Culmea culmilor, a zis „Da”. Aceea a fost singura mea urmă de curaj autentic pe pământul acesta, prima şi ultima, căci de atunci ori am aşteptat, uneori degeaba, să se întâmple ceva, ori am făcut mişcări simultane cu ale peştelui ce urma să fie prins. Tupeul de a spune clar ce vreau, de a cere direct, de a apuca prilejul cu ambele mâini, nu a revenit niciodată în dreptul gardului meu.
Şi asta dintr-un motiv simplu.
Relaţia cu acel om s-a dovedit dezastruoasă. În sensul că a durat o lună, ne-am stricat reciproc Revelionul petrecut la munte, iar la întoarcerea în colorata Gară de Nord bucureşteană omul mi-a zis, grăbindu-se să se urce în autobuzul greşit: „Te sun eu mâine”. Nu m-a mai sunat vreo şapte ani, timp în care m-am întrebat, la început obsesiv, apoi periodic, dar din ce în ce mai rar, cu ce anume o dădusem atât de grav în bară.
Poate greşisem că i-am mărturisit din prima că eram ca o gâscă beată de cât eram de îndrăgostită. Şi gândul acesta m-a urmărit toată viaţa de atunci, de la începutul aiurit al tinereţii mele. Că nu am ştiut să mă joc suficient, că bărbaţilor nu le plac, de fapt, momentele prea clare, că am părut uşurică şi, de aceea, lesne de părăsit la gară, în plină lumină a zilei.
Mai târziu, când au trecut şocul şi durerea, iar orgoliul meu terfelit şi-a recăpătat forma rotunjoară de dintotdeauna, mi-am dat seama că aceea a fost singura fază din existenţa mea sentimentală pe care nu aveam voie s-o regret. Am vrut – am avut, nimeni oricum nu-ţi garantează niciodată ce şi cât va însemna o relaţie. Am fost coerentă în aburii pasiunii mele, am propus şi mi s-a răspuns, deşi teama de respingere stătea ghemuită lângă picioarele mele precum o mâţă defensivă călcată pe coadă. Am avut succes, atâta cât a fost, mult comparativ cu alte situaţii când am preferat să tac, că nu zic nimic, lasă, că se prinde el. Am pierdut timp şi nervi preţioşi, aşteptând să se întâmple ceva ce exista doar în mintea mea.
Când am făcut eu primul pas nu am avut nimic de pierdut. Simt şi acum rafala aceea de aer curat de pe obrajii mei când el a acceptat să fim un cuplu, chiar dacă nu a ţinut mult, şi sărutul care a semnat învoiala mi se pare că s-a petrecut săptămâna trecută. Şi acum locuieşte în mine bucuria aceea, şi acum mă înghionteşte uneori emoţia spontaneităţii, şi acum trăiesc prin acel moment, fără să trăiesc în trecut.
Pe băiatul acela de 18 ani neîmpliniţi îl mai iubesc şi astăzi şi o să-l iubesc mereu.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
