Un zâmbet fermecător. Buze care se arcuiesc luminând tot spațiul din jur. Ochi mari, inocenți, verzi. „Ochioasa”. O copilă…
Așa este prima, ultima și unica mea iubire.
Simț al umorului, dar și al dramei! Nimeni nu poate ști când și de ce râsul cristalin, subiectele dezbătute nonșalant pe cele mai diverse teme posibile, de la cinematografie, literatură, filozofie, religie sau istorie, dispar subit… Făcând loc unei tristeți imense care, inevitabil, se transformă în dramă. În primul rând, la adresa ei. Și să te ferească Dumnezeu de dramele ei! Pe mine nu m-a ferit. Poate singurul lucru căruia îi sunt recunoscător în această viață. De multe ori, n-am înțeles-o, chiar dacă încercam. Au izbucnit certuri covârșitoare și arzătoare, am stat de câteva ori pe punctul de a-mi lua adio (chiar dacă tot ea fusese prima care să mi-l ceară, dar tot eu n-am rezistat), până să-mi dau seama că, bărbat fiind, n-o voi putea înțelege niciodată cu adevărat. Și că singurul lucru de care sunt capabil e să o iubesc.
Și o iubesc. Enorm. Tulburător. Am iubit de atâtea ori până la ea, încât aproape nu mai înțelegeam semnificația sentimentului sau a cuvântului în sine. Am iubit atâtea femei! Platonic, romantic, sexual, din puterea obișnuinței, din rutină sau, viceversa, din plăcerea surprizei, a necunoscutului. Am fost și eu, ca orice mascul, mai mult sau mai puțin feroce, pus cu nasul la zid, am trecut prin eșecuri care m-au obligat la auto-analize aproape auto-distrugătoare. Toate iubitele m-au făcut, mai devreme sau mai târziu, să mă simt vinovat cu ceva. Tocmai când eu nutream speranța – ce părea deșartă pe atunci -, că nu le greșisem, niciuneia, cu nimic. Până când a apărut ea. Din nimic. Din neant. Îmi pierdusem speranța de a mai iubi…? Nu mai știu. Poate că așa credeam… Că mă resemnasem. Poate. Nu mai știu. Totul, absolut totul, a reînceput cu ea. Ochioasa mea. Imprevizibilă, imposibil de înțeles. Continui să-i greșesc aproape în fiecare zi și ea mă iartă în fiecare zi pentru păcate de care nu sunt conștient.
Nu o compar cu nimeni. Nu știu dacă sânii sau coapsele îi sunt perfecte. Mă excită doar să-i aud răsuflarea. Mai ales când nu zice nimic… Lucru pe care am făcut imprudența să-l menționez și mi-am atras o pleiadă de reproșuri. Încă un ADIO. Încă o reconciliere. Ceea ce mă obligă să realizez, zi de zi, că eu și doar eu continui să greșesc… Ea e perfectă.
Și este. În sensibilitatea ei. În abandonul ei total. În vitejia cu care ia în piept o viață care nu i-a fost mereu favorabilă. În sinceritatea cu care se deschide în fața lumii, fără a se gândi mereu la consecințe. Uneori, încerc să o îndrum, să o sfătuiesc. Ca apoi să mă mustru de unul singur, cine sunt eu să-i dau sfaturi, eu, care am eșuat de atâtea ori, până la EA?
Sunt fericit când îi ronțăi lobul urechii și o gâdil, făcând-o să râdă. Fericit să o simt în brațele mele, chiar când suntem departe și-i simt căldura doar în gând. Căldura fără de care nu pot să dorm. Când ne șoptim dulci nimicuri ca apoi să ne pierdem în extaz… Când își lipește în joacă trupul de mine, invitându-mă la păcate pe care niciunul dintre noi nu le credeam posibile. Facem amândoi ceea ce nu făcusem niciunul înainte și asta mă face fericit.
Iubesc. Ca niciodată până acum. Dacă voi fi vreodată capabil să o fac să înțeleagă asta, în felul dorit și meritat de ea, înseamnă că nu trăiesc degeaba.
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
