Prima cremă de faţă a fost una grasă. O cutie albă plină ochi. N-aveam nevoie, n-aveam însă curajul de a nu face la fel ca alţii. Pentru că aşa cereau vremurile. Să te dai cu cremă de faţă. Grasă. În fiecare seară în faţa oglinzii ciobite din baia rece sprijinită de cada din fontă ciobită şi ea. Lângă cazanul găurit, peticit, din nou găurit şi din nou peticit. Când se găurea, cazanul, îl chemam pe vecinul din josul străzii să-i pună petic. Să facă apă caldă măcar odată pe săptămâna. Dacă se putea sâmbătă, dacă nu, când era să se poată. Vecinu’ venea, suda, ofta, aştepta să se răcească, servea o ţuică de casă şi apoi pleca. Mama îi dădea „ceva” pentru maşină, el spunea că nu trebuia, mama insista puţin, el mulţumea şi apoi pleca. Cu simeringuri cu tot.
Nu înţelegeam semnificaţia schimburilor, întrebam, mi se explica uneori. Alteori nu. Citeam printre termeni şi semnificaţii că viaţa celor mari nu e scoasă din manuale. Nu credeam în manuale. Mulţi dintre profesorii de pe vremea aia nu credeau nici ei. Aveau un fel foarte matur de a nu spune că nu cred, de a da doar dar de înţeles că lucrurile se petrec dincolo de manuale. Profesoara de franceză, de exemplu, deschidea manualul doar la pagina cu conjugări. Alea erau obligatorii şi nu păreau false. De la tot restul, ăla nescris în manuale, mi s-a tras.
Prima ţigară a fost una cu filtru pe un balcon dintr-un cartier muncitoresc. N-aveam nevoie, n-aveam însă curajul de a nu face la fel ca alţii. Aşa cereau vremurile, să despici lumea în patru într-un cartier muncitoresc. Ne strângeam cu toţii – în general mulţi -şi ne ascundeam de lume în spatele fumului. Păream maturi şi inteligenţi, aveam păreri susţinute, sfâşiam mucurile în capace de conservă pe care apoi le goleam în toaletă, râdeam pe sub mustăţi în formare şi apoi dansam blues-uri strânşi unul de altul dând vină pe context. Prea stâmt. Aşa era pe vremea aceea, se socializa intim, se transpira aproape, se învăţa anatomia dincolo de manuale. Nu credeam în manuale. Mulţi dintre profesorii de pe vremea aia nu credeau nici ei în manuale. Aveau un fel foarte serios de a nu spune că nu cred, de a da doar de înţeles că lucrurile se petrec dincolo de manuale. Creşteam şi le dădeam dreptate.
Prima beţie a început la prânz şi s-a terminat repede, înainte de două. Se roteau toate şi patul şi camera aia mică şi albă din cartierul ăla limitrof şi eu încercam să le opresc pe toate, să nu se mai învârtă şi ele continuau să se învârtă şi eu continuam să lupt cu camera, cu mobila, cu mine. S-au oprit toate după patru. De atunci am renunat definitiv la rom.
Există „prima dată” şi există apoi toate consecinţele. Toate lucrurile acelea care poate nu s-ar fi întâmplat, sau poate s-ar fi întâmplat, dar poate altfel, într-o altă ordine. Există „prima dată” şi mai există şi toate regretele sau toate amintirile acelea un pic piperate, un pic sărate, un pic exagerate. Există „prima dată” pentru că trebuie să existe. Pentru că altfel nu s-ar povesti. Pentru că altfel n-am mai fi.
Pe Daniela o găsiți și aici.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Țara în care nu te poți compromite
Cumpărăm cărți: Oportunitatea ideală pentru o tranzacție avantajoasă și simplă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.