Încă din copilărie, am cumva încolăcit în ADN meu, ca vrejul de fasole pe arac, o pornire violentă, sadică. Ce-i drept n-am mai aflat-o de când cu Mihai. Era gagicul meu. M-a învăţat să trag cu praştia, să scuip cu pulpă, să crap seminţe ca Mărgelatu, să dansez raggae şi să mă pup ca-n filme. Era prieten cu frate-miu, de vârsta lui şi cu două capete mai sus decât mine. Ne ascundeam de el. Dac-ar fi ştiut de noi, i-ar fi crăpat capul ăla înalt în patru. Serile mă ţinea pe genunchi, lângă pârâu, pe podul lui Ştefan, declarat monument istoric; baba Lupu-şi arunca gunoiul menajer şi florile carnivore, lună de lună, ciclic, în el.
ÃŽntr-o zi, venind mai repede de la ÅŸcoală – i se făcuse rău profei, n-am chiulit, niciodată nu o făceam decât dacă plecam toÅ£i, în masă, ÅŸi asta mult mai târziu, în liceu -, l-am vazut pe Mihai furişându-se într-un cort. Deseori, în faÅ£a blocului, atârnam o pătură de gard, o întindeam cât puteam de tare ÅŸi o sprijineam în cataroaie, la celălalt capăt. De data asta nu era pătura mea, nici cortul meu din spatele blocului. Hehe, aveam însă jumătate de oră la dispoziÅ£ie până la ora la care ÅŸtia mama că trebuie să fiu în casă ÅŸi aveam să le petrec cu Mihai. FeriÅ£i de văzul lumii. De când m-a învăţat cum să-i ling buzele dimpreună, apoi câte una, pe rând, cum să-mi strecor limba printre dinÅ£i ÅŸi s-o învârt aÅŸa, ca acele de ceasornic, ei bine, de atunci ne plăcea să stăm mai mult ferit, mai mult noi, mai mult singuri. Odată, nervos că tot insistam să-mi Å£in chiloÅ£eii pe mine, mi-a demonstrat că nu suntem la fel ÅŸi mi-a arătat codiÅ£a lui. Nu ÅŸtiam că mai sunt ÅŸi oameni cu coadă, doar că el o avea, curios, nu la spate, ci în faţă; n-o avea cu păr, ca Giani, cățelul nostru, nici din aia lungă cu ÅŸmoc în vârf, cum o are BălÅ£ata, vaca noastra, nici răsucită ca a lui Ducadam, porcul nostru, dar tot din piele ca a lui, ceva mai scurtă, dar tot roz.
Cum săream eu aÅŸa dintr-un picior în altul, bucuroasă c-am s-o văd, ghici, ce mi se arată în faÅ£a ochilor? Alte două cozi, blonde, groase, strâns împletite, ieÅŸind din cort. Mi-am îndreptat pasul săltat ÅŸi direcÅ£ia, vertiginos, către ele. La un semn, deschisă-i calea, ÅŸi se apropie de cort… ea, carmenica, cu ghiozdanul ÅŸi un nerv aţâţat în spate, spre ceafă. Am luat cozile alea două ca pe niÅŸte hăţuri, cu ambele mâini, exact ca atunci când m-a învăţat bunul să strunesc caii ÅŸi căruÅ£a ÅŸi le-am scos pe iarbă, în lumină. De atâta fâţâială, pătura se smulse din gard, căzuse drept pe ea, cât să-i acopere ruÅŸinea ÅŸi gurguiele, proaspăt molfăite. Doar Mihai rămăsese înclinat în soare, cu codiÅ£a roÅŸie atârnând ca un fanion peste cazemata complet desconspirată, dărâmată. Mi-am coborât ghiozdanul din spate, că tare mă apăsa, ÅŸi i l-am zvârlit direct în cap. O cataramă îi lovise arcada ÅŸi picurau bobiÅ£e roÅŸii: splendoare în iarbă. Ca niÅŸte buburuze. Nu voiam să-l lovesc aÅŸa tare, dar m-a lovit ÅŸi el, direct în inima de 10 ani.
De atunci ştiu că violenţa mea vine din spate, când simt că mă-nfioară, mă îndrept, îmi trag omoplaţii, aer în piept. Mă gândesc la buburuzele alea din iarbă, le alung cu mâna şi ele zboară.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
