Încă din copilărie, am cumva încolăcit în ADN meu, ca vrejul de fasole pe arac, o pornire violentă, sadică. Ce-i drept n-am mai aflat-o de când cu Mihai. Era gagicul meu. M-a învăţat să trag cu praştia, să scuip cu pulpă, să crap seminţe ca Mărgelatu, să dansez raggae şi să mă pup ca-n filme. Era prieten cu frate-miu, de vârsta lui şi cu două capete mai sus decât mine. Ne ascundeam de el. Dac-ar fi ştiut de noi, i-ar fi crăpat capul ăla înalt în patru. Serile mă ţinea pe genunchi, lângă pârâu, pe podul lui Ştefan, declarat monument istoric; baba Lupu-şi arunca gunoiul menajer şi florile carnivore, lună de lună, ciclic, în el.
Într-o zi, venind mai repede de la şcoală – i se făcuse rău profei, n-am chiulit, niciodată nu o făceam decât dacă plecam toţi, în masă, şi asta mult mai târziu, în liceu -, l-am vazut pe Mihai furişându-se într-un cort. Deseori, în faţa blocului, atârnam o pătură de gard, o întindeam cât puteam de tare şi o sprijineam în cataroaie, la celălalt capăt. De data asta nu era pătura mea, nici cortul meu din spatele blocului. Hehe, aveam însă jumătate de oră la dispoziţie până la ora la care ştia mama că trebuie să fiu în casă şi aveam să le petrec cu Mihai. Feriţi de văzul lumii. De când m-a învăţat cum să-i ling buzele dimpreună, apoi câte una, pe rând, cum să-mi strecor limba printre dinţi şi s-o învârt aşa, ca acele de ceasornic, ei bine, de atunci ne plăcea să stăm mai mult ferit, mai mult noi, mai mult singuri. Odată, nervos că tot insistam să-mi ţin chiloţeii pe mine, mi-a demonstrat că nu suntem la fel şi mi-a arătat codiţa lui. Nu ştiam că mai sunt şi oameni cu coadă, doar că el o avea, curios, nu la spate, ci în faţă; n-o avea cu păr, ca Giani, cățelul nostru, nici din aia lungă cu şmoc în vârf, cum o are Bălţata, vaca noastra, nici răsucită ca a lui Ducadam, porcul nostru, dar tot din piele ca a lui, ceva mai scurtă, dar tot roz.
Cum săream eu aşa dintr-un picior în altul, bucuroasă c-am s-o văd, ghici, ce mi se arată în faţa ochilor? Alte două cozi, blonde, groase, strâns împletite, ieşind din cort. Mi-am îndreptat pasul săltat şi direcţia, vertiginos, către ele. La un semn, deschisă-i calea, şi se apropie de cort… ea, carmenica, cu ghiozdanul şi un nerv aţâţat în spate, spre ceafă. Am luat cozile alea două ca pe nişte hăţuri, cu ambele mâini, exact ca atunci când m-a învăţat bunul să strunesc caii şi căruţa şi le-am scos pe iarbă, în lumină. De atâta fâţâială, pătura se smulse din gard, căzuse drept pe ea, cât să-i acopere ruşinea şi gurguiele, proaspăt molfăite. Doar Mihai rămăsese înclinat în soare, cu codiţa roşie atârnând ca un fanion peste cazemata complet desconspirată, dărâmată. Mi-am coborât ghiozdanul din spate, că tare mă apăsa, şi i l-am zvârlit direct în cap. O cataramă îi lovise arcada şi picurau bobiţe roşii: splendoare în iarbă. Ca nişte buburuze. Nu voiam să-l lovesc aşa tare, dar m-a lovit şi el, direct în inima de 10 ani.
De atunci ştiu că violenţa mea vine din spate, când simt că mă-nfioară, mă îndrept, îmi trag omoplaţii, aer în piept. Mă gândesc la buburuzele alea din iarbă, le alung cu mâna şi ele zboară.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
