Ca de obicei, e un trafic de coșmar. Stau la semafor și mă uit ca o țață prin mașinile colegilor de trafic. Ce bine că mașinile nu au perdele sau draperii și că legea le interzice să aibă geamuri fumurii. Așa mai pot vedea și eu femei fericite, feminine, zâmbitoare. Mă refer la femeile care stau pe scaunul din dreapta-față al mașinii, mai exact în dreapta bărbatului lor. Le privesc cu jind. Mi-e dor să stau în dreapta bărbatului iubit. Să fie el, să facă el, să știe el. Să-mi las viața pe mâna lui cu seninătate și să privesc detașată pe geamul mașinii, în timp ce-i povestesc mărunțișuri și drăgălășenii. Mi-e dor nespus de vremurile când ne țineam de mână pe schimbătorul de viteze sau când îmi ținea mâna pe genunchi și-i mai aluneca mâna sub fustă. Ce grozav era! Cât de femeie mă simțeam! Până ajungeam acasă, eram amândoi gata de „start” și făceam dragoste ca disperații.
Garez în parcarea uriașă a hypermarketului. Scot telefonul și fotografiez indicativul stâlpului unde am parcat. Nu de alta, dar uit și nu-mi mai găsesc mașina. Odată am colindat împingând coșul cu cumpărături prin parcare, vreo jumătate de oră, de simțeam că-mi dau lacrimile. Intru în hypermarket și văd, firește, o sumedenie de cupluri care fac cumpărături, care merg de mână, se sfătuiesc în fața raftului și el împinge căruțul cu cumpărături. Pun și eu în coș ce am nevoie: iaurt, migdale, cafea, ceai. De când sunt singură nici nu mai gătesc, pentru că singură nici nu-mi place să mănânc. Oftez când îmi amintesc cum îl așteptam acasă cu masa pusă, cu lumânărele, cu dragoste, cu pahare de cristal. Cum mă dădeam cu rimel pe gene și cu o undă de parfum înainte de venirea lui și casa toată mirosea a strudel cu mere, nuci și scorțișoară. Întotdeauna îmi săruta mâna, după masă. Nu, nu exagerez. După aceea îmi săruta fruntea și ochii și mă strângea la pieptul lui și eu mă cuibăream, mică-mică…
Ajung acasă și pun sacoșele pe masa din bucătărie. Nici nu le desfac. Mă așez în fața laptopului și scriu, și iar scriu, ca să-mi vărs lacrimile, și amarul, și lipsa femeii din mine. Prin plecarea ta, iubitul meu, mi-ai luat atributele feminității. M-ai obligat să-mi conduc mașina, să-mi duc sacoșele, să trăiesc neiubită și nesărutată și să nu mai miroasă în casa mea decât a parfum de o sută de euro sticla. Da, port pantofi cu toc, sunt suplă, sunt frumoasă, nu am griji materiale, pot singură să-mi ofer orice concediu, mașină sau rochie din vitrină. Dar dacă nu ești tu ca să mă vezi înfășurată doar într-un prosop pe care eu să-l las să-mi cadă neglijent la picioare, la ce bun toate astea?
În cartea mea de identitate, prima cifra a CNP-ului indică faptul că sunt de sex femeiesc. Merg la control la ginecolog și intru la toaleta femeilor, dar, da, fără tine sunt mai puțin femeie, pentru că fac aproape tot ceea ce făceai tu, pentru că nu am cum să mă mai alint decât frecându-mă de tocul ușii, ca o pisică abandonată. Pentru că, prin plecarea ta, ai făcut dintr-o femeie fericită, o femeie puternică. Mare pedeapsă!
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
