Fără să fie o fire filosofică, se întreba destul de des „ce este prietenia?”.
Cu prietenele ei împărţea haine, bijuterii şi intimităţi, îşi spălau împreună în lacrimi chipurile atât de tinere şi râdeau isteric, tot împreună, de motivele pentru care, cu puţin timp în urmă, plânseseră. Era atât de simplu, clar, liniar, fără tresăriri…
Cu el însă, singurul ei prieten bărbat, schimba opinii cât se poate de scorţoase – din cauza seriozităţii cu care erau emise. Obiective, documentate. Chiar şi când subiectul acestora devenea, pentru scurt timp, unul romantic. Romantismele lui, desigur în afara prieteniei lor. Deşi discret, o părere de femeie, aşa ca între „prieteni” îi prindea bine. O dată numai ajunseseră, nici ea nu ştie cum, periculos de aproape de patul lui (Staer), când, cuprins brusc de teama de a-şi pierde cea mai bună prietenă, a deviat cursul fierbinte al întâmplărilor către o cafea rece şi câteva sendvişuri rămase prin frigider. Probabil făcute de cealaltă.
Deci, ce este prietenia lui? Şi-ar fi dorit, uneori, să fie şi „manta de vreme rea”, numai s-o lase să-i dezmierde aşternuturile, să-i adulmece – stăpână a unui minut de fericire explozivă – parfumul său amar şi tentant pe care şi mobila din apartamentul său îl păstra cu gelozie, să alerge desculţă din dormitor, până la baie, răsfăţată de senzaţia molatică a covoarelor şi trezită uşor din beţie de gresia tare, pătrunzător de rece a băii. Însă prietenia lui era una „corectă”, fără abateri de la o normă …scrisă unde? De atunci au mai curs râuri de cuvinte, ale lui – la fel de rigide, ale ei – tot mai moi, tot mai lichide, tot mai lipsite de consistenţă. Începuseră s-o doară întâlnirile indiferente, prieteneşti, în doi sau mai mulţi. O chinuia amintirea acelui unic moment ratat şi rămăsese cu gustul indefinit al neîmplinirii.
Şi atunci s-a întâmplat. Fie îi demonstra că îi este prietenă până la capăt şi o ajuta pe iubita lui, fie îl refuza, indiferent cum, căci asta ar fi însemnat punct în relaţia lor. Fără să mai existe un „de la capăt”. O situaţie imposibilă. Şi-ar fi călcat pe inimă şi l-ar fi ajutat, şi-ar fi călcat pe inimă şi nu ar fi răspuns apelului lui. Până la urmă, a cedat. A cedat dorinţei dureroase de a putea să-l vadă în continuare, de a-i fi aproape, chiar şi din poziţia ingrată de… prietenă.
S-a întâlnit cu ea, cu cealaltă în capul ei, chiar la el acasă. Se ştiau bine, dar singurul lor punct de tangenţă era doar el. Au stat împreună pe canapeaua lui şi au discutat „ca fetele”, sprijinite de bufetul nou din bucătăria lui, sorbind un ceai insipid şi prea fierbinte. Şi atunci ea, actuala stăpână pe situaţie, i-a surâs şăgalnic şi i-a spus dulceag-rugător: ”Draga mea, am nevoie de tine să mă ajuţi să-mi cumpăr ceva important, ceva care să-i placă enorm, iar tu eşti singura sa prietenă femeie care îl cunoaşte bine, aşa că numai tu poţi să mă ajuţi să-mi cumpăr cea mai potrivită rochie de mireasă…”
Citiţi şi
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
