Când m-am măritat, soacră-mea mi-a dat un singur sfat. Pe care, evident, nu l-am ascultat. Mi-a spus doar atât. „Orice ar fi, să nu vă faceți prieteni de familie. Nu știi niciodată și… mai bine să previi decât să combați”. Ce să previn, ce să combat? Noi ne iubim și nimeni nu ar putea cumva interveni între noi. Și-n plus, noi avem prieteni de încredere…
Așa se face că mereu casa noastră era plină. Iar când în bloc s-au mutat noii noștri vecini de palier, situația a fost cât se poate de clară – ei au devenit, în scurt timp, cei mai buni prieteni de familie. Un cuplu tânăr, format dintr-un el mereu amabil și curtenitor și o ea săritoare, veselă și vorbăreață. Oameni cu charismă, imediat ni s-au lipit de suflet și de… casă, căci au început să fie nelipsiți de la noi. Pe nesimțite, am început să ne bem cafelele împreună în fiecare dimineață, să ne facem cumpărăturile doar împreună, să ne ducem și să ne luăm copiii de la școală împreună, să mergem la film, teatru sau pur și simplu în oraș… împreună. Păream niște siamezi! Dar ne simțeam bine așa, râdeam mult și timpul trecea ușor.
Mai mult, mi-au fost alături când am avut acel stupid accident de circulație și am avut nevoie de proteză de umăr, ceea ce a presupus o perioadă de convalescență destul de dificilă. Mai ales el m-a înțeles perfect întrucât, cu ceva ani în urmă, trecuse printr-o experiență similară și, în urma unei căzături destul de urâte în timp ce se afla într-o excursie pe munte, avusese nevoie, la rândul lui, de o proteză de genunchi.
Așa se face că, în timp ce el îmi pregătea câte un ceai sau mă ajuta cu recuperarea, soțul meu și cu ea se ocupau de cumpărături, copii sau mai știu eu ce, petrecând mult timp în doi. Recunosc că nu fusese până atunci loc de suspiciuni între noi, nici măcar când ea a început să se se coafeze și să se îmbrace ca mine, transformându-se, pe nesimțite, într-o variantă de-a mea ceva mai tânără. Însă odată cu accidentul meu, deși le eram recunoscătoare, bănuiala a început să mă încerce și gelozia să mă muște de inimă. Și i-am împărtășit și lui, rușinată, noile mele idei, deloc ortodoxe, dar aveam nevoie de o confirmare sau de-o infirmare. Și dacă am deschis gura, el parcă a deschis ochii. Și uite așa am început să punem cap la cap o grămadă de mici întâmplări, nesemnificative, dar care luate împreună aveau o singură explicație deloc plăcută: cu siguranță, între ea și soțul meu se întâmplă ceva!! Să-ți mai faci prieteni de familie! Odată ajunși la această concluzie, am început să-i acuzăm. Întâi, fiecare și-a acuzat partenerul de viață, apoi am schimbat rolurile și am început să ne acuzăm reciproc. De aici și până la ceartă nu a fost decât un pas, iar până la ruptură doar jumătate de pas…
Decizia de a înceta, brusc, orice fel de apropiere de ei a fost, în aparență, absolut șocată pentru soțul meu și pentru ea, asta până când fiecare, în intimitatea căminului său, a aflat ce s-a întâmplat, nu înainte de a-și primi cele meritate pentru infidelitate, inclusiv promisiuni de divorț. Dar ei au negat, fiecare, după cum avea să rezulte mai târziu, toate aceste acuze, ba, mai mult, au fost absolut dezamăgiți de lipsa noastră de încredere și, ca să ne demonstreze că nu am avut dreptate, au acceptat decizia de a ne vedea, separat, de vieți, deși cu regretul de a fi distrus, din prostie, o prietenie atât de frumoasă…
Dar ce greu ni se părea acum să facem singuri toate acele lucruri pe care ne obișnuisem să le împărtășim cu ei. Însă simțeam că nu mai este drum de întoarcere, mai ales că acum ne urmăream și ne spionam reciproc. Căci, culmea poeziei, atât soțul meu, cât și ea ne-au întors favorul și, la rândul lor, ne-au acuzat pe noi de infidelitate, că doar și noi am petrecut destul de mult timp în doi… Ce să vă spun, o nebunie completă care, odată cu trecerea timpului, în loc să se aplaneze, mai rău s-a agravat, culminând cu despărțirea lor. Rezulta că, într-adevăr, ea fusese îndrăgostită de soțul meu, dar, deși nu se întâmplase nimic între ei, gelozia lui fusese mult mai importantă, așa că hotărâse să se despartă de ea. Ca să fie liber… să mă curteze pe mine și să mă convingă ca, la rândul meu, să divorțez și să începem, împreună, o nouă viață!!
Vreți să știți cum am ieșit din poveste? Nu, nu am divorțat (căci nu aveam de ce), ci ne-am mutat în alt cartier, promițându-ne că, de acum încolo, casa ne va fi deschisă cu o limită destul de strictă prietenilor de… familie! Și să mai zică cineva că soacrele nu au, măcar din când în când, dreptate!
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
